bookblog.ro

---

Idiotul

Scris de • 10 December 2007 • in categoria Altele

Autor: Fiodor M. Dostoeivski
Rating: Fiodor M. Dostoeivski - Idiotul rating - recenzii carti

Fiodor M. Dostoeivski - Idiotul - recenzie cartiFiecare cititor al lui Fiodor M. Dostoievski are de trecut, in special la prima lectura, peste un "obstacol" al scriiturii de-a dreptul seducator : anume impreunarea simfonica dintre o arhitectura narativa de o precizie infinitezimala si o paleta de personaje, prin contrast, "definite prin indefinit, axate pe absenta oricarui ax" (Ion Ianosi). Din acest punct de vedere, Idiotul este cel mai misterios roman al scriitorului rus : raporturile dintre personaje sunt mai alambicate si mai dificil de urmarit decat in celelalte, dialogurile au constant o anumita doza de nedesluşire, reflectorul narativ acopera o suprafata mai mare de fapte. Insa cauzele majore pentru care cartea are acest aer ceţos cred ca ar fi urmatoarele :

1. fixarea a patru puncte de forta majore, mereu dinamice, (Mîşkin, Nastasia, Aglaia si Rogojin) ale caror actiuni (mereu incerte si imprevizibile) tracteaza o intreaga serie de acte ale altor personaje, fiecare dintre ele individualizat la randul lui. La acestea se adauga Ippolit Terentiev, a carei aparitie exploziva, prin potentarea elementului tragic, face ca firele narative sa fie si mai dificil de urmarit.

2. caracterul pozitiv al personajului principal si nevoia de a-l invalui in mister pentru a-i da, in fond, viata, face ca Dostoievski sa fie nevoit sa renunte la o parte din omniscienţa narativa - Mîşkin fiind descris nu prin fluxul constiintei sale (cum este in mare parte Raskolnikov), ci doar prin reactiile exterioare.

3. tehnica ascunderii - atinge apogeul in Idiotul. Pe de-o parte, avem reactiile minimale ale printului Mîşkin, pe de alta redusa prezenta efectiva in roman a celui mai halucinant dintre personaje - Nastasia Filippovna. Se pot sesiza asemenea absente bine dozate si in scrierile precedente ale lui Dostoievski (de la chiriasul din Nopti albe pana la Svidrigailov din Crima si pedeapsa, de la batrana Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucatorul si Foma Fomici din Satul Stepancikovo...), dar capacitatea aceasta de a naste un personaj de o asemenea traire si anvergura doar din cateva scene, intr-un roman dens de sase sute de pagini, nu poate fi definita decat printr-un singur epitet : geniala. "Personajele sale impresionează nu numai prin partea lor de suprafaţă, creastă spectaculoasă, ci şi - iar uneori mai ales - prin enorma masă de susţinere ascunsă, postament colosal invizibil, dar bănuit, puternic simţit. " (Valeriu Cristea). Cu alte cuvinte, in Idiotul, Dostoievski face sculptura in clar-obscur.

Referitor la Mîşkin, cititorul se poate plasa la extreme intre o supraevaluare de esenta mistica : "Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă" (Paul Evdokimov) si o subevaluare de natura clinica - printul nu ar fi decat un simplu "idiot" in sensul cel mai medical cu putinta, intratabil si inadaptabil. Fara a-mi face un scop expres din combaterea acestor doua teorii, mi se pare ca trasatura fundamentala a lui Mîşkin este aceea, atipica terminologic, de văzător. (adica nici vorba de vreun fel de autism sau, pe de alta parte, de mesianismul din formula "printul-Hristos"). Argumente in sprijinul acestei ipoteze sunt numeroase. Cel mai semnificativ dintre ele imi pare a fi descrierea pe care acest "idiot" i-o face Nastasiei Filippovna la inceputul romanului, doar privindu-i portretul :

"Sunt sigur ca destinul ei nu este dintre cele obisnuite. Chipul ii e vesel, dar a suferit ingrozitor, nu-i asa? Suferinta i-o tradeaza ochii, aceste doua oscioare, aceste doua puncte de sub ochi, de unde incep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră si nu stiu : o fi buna la suflet sau nu? Ah, de-ar fi buna! Totul ar fi salvat! "

" pentru ca peste doua secunde sa-i presimta sfarsitul : "Cred ca si maine [Rogojin] s-ar putea casatori [cu ea]; s-ar casatori si, peste o saptamana, zic eu, ar injunghia-o. "

Mentionez in treacat si de replica lui din casa Epancinilor - "acum obisnuiesc sa studiez chipurile cu atentie", de tainica afirmatie pe care o face cand e rugat sa o descrie pe Aglaia Ivanovna - "Sunteti extraordinar de frumoasa. ["]Frumusetea este o enigma" si de "Sa nu credeti ca doar naivitatea m-a facut sa vorbesc atat de sincer despre chipurile dumneavoastra. O, nu, nu-i asta! Poate ca am avut motivele mele". Gavrila Ardalionovici ii spune : "Remarcati ceea ce altii nu remarca niciodata", iar intrebat de Lizaveta Prokofievna : "Chiar nu crezi ca [acelasi Gavrila] te-a tras mereu pe sfoara? ", el ii raspunde fara chef : "Stiu prea bine ca uneori ma inseala. Si el stie ca eu stiu." Date fiind aceste aspecte, nu cred ca se poate tine in mod serios cont de teoria "infantilista".

Da, in privinta raporturilor sociale - mereu gaunoase, mereu pervertitoare la Dostoievski, Mîşkin pare ca nu vede la departare, ca nu poate distinge prin încâlceala de interese a societatii care il inconjoara. Dar asa-zisa lui miopie nu este o insuficienta de perceptie, ci un refuz asumat de a nu fi luat partas la relele lumii (cel mai bine intuieste acest lucru Nastasia Filippovna, atunci cand nu il ia drept martor la scena cu banii aruncati in flacari - departe de a-l ignora, ii marturiseste tacit respectul pentru conditia lui nealterata).

Ideea unui banal incurca-lume redus mintal se dovedeste a fi nefondata si aproape jignitoare pentru dimensiunea existentiala a romanului. In genere, este lipsita de subtilitate orice incadrare definitiva intr-un tipar unic (fie el "printul-Hristos" sau "idiotul infantil"), sub motivul ca Mîşkin se bâlbâie uneori si pare cam naiv. Tăcerile lui Mîşkin nu sunt absenţe, si de aici toata taina personajului. "Sunteti un crestin zelos?" ii urla Ippolit Terentiev, iar printul "il cerceta cu atentie si nu-i raspunse." (Pe deplin intemeiata paralela d-lui Ianosi cu tacerea lui Iisus din poemul "Marelui inchizitor" din Fratii Karamazov).

Ceea ce nu-l impiedica, in alte ocazii, sa ia atitudine. De exemplu, cand Aglaia Ivanovna ii spune ca il iubeste pe Ganea, printul stie a o contrazice (mai intai in soapta, apoi ferm, asa cum trebuie marturisit orice adevar). Sunt din nou in acord cu d-l Ianosi cand face vorbire despre nefortarea in sens mistic a caracterizarii lui Mîşkin, aceasta conferindu-i gratie si autenticitate. Nici un alt personaj dostoievskian, poate cu exceptia Soniei Marmeladova, nu a spus adevaruri cu mai multa finete. Un simplu si luminos exemplu : "Datorita copiilor, sufletul ti se vindeca."

S-a semnalat, pe buna dreptate, o inrudire a lui Mîşkin cu Don Quijote. Intr-adevar, nimic mai donquijotesc decat o replica precum aceasta adresata lui Rogojin, dupa ce acesta incercase sa il ucida : "Iti zic ca nu-mi amintesc decat de un singur Rogojin, cu care in ziua aceea m-am infratind facand schimb de cruci." Sau : "Scuzati-ma, dar trebuie sa ne pricepem sa presimtim! ". Ba chiar printul este mai critic decat cavalerul lui Cervantes, care nu pare a se orienta inspre profetizare cu atata pregnanta ca "omologul sau rus" :

"Vorbesc ca sa va salvez pe toti, ca nu cumva casta noastra sa dispara pe degeaba, in intuneric, fara sa-si dea seama de nimic, ocărând pentru toate si pierzand totul. " (Oare doar la "casta" aristocratica sa faca referire Dostoievski?). In schimb, inrudirea cu Don Quijote este aproape deplina in privinta identificarii binelui si frumosului ca singure cai de salvare : "Priviti un copil, priviti aurora dumnezeiasca, priviti cum creste iarba, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc" E cert ca pe Mîşkin si pe Don Quijote i-a durut la fel de mult lumea.

Apropo de "lume", de remarcat repetitivitatea reactiilor colective in cele doua romane. Insa, daca Don Quijote este iubit si respectat de un Sancho prietenos, in ciuda faptului ca pare a nu-i putea intelege pe deplin nebunia, Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar de cei de-un abis cu el : Aglaia si Rogojin (in mai mica masura) si mai cu seama Nastasia : "pentru mine, primul om din viata mea pe care l-am simtit ca mi-e sincer devotat." Iata cum extremele se ating si capata acel gen de atractie dostoievskiana - mereu de neacceptat si de neinteles pentru rigorile logicii formale - una din pietrele de temelie ale operei sale. De cealalta parte ramane gloata, cei de la mijloc, oameni opaci la miracol, cu simturi incomplete, o galerie vasta de potăi submorale si moraliste. Ei gandesc si simt, precum homo sovieticus-ul lui Aleksandr Zinoviev, in bloc: Mîşkin e ori "simpatic, dar prea simplut", ori "un pic ridicol", ori pur si simplu "idiot", "democrat" sau "sla-vo-fil". Oameni incapabili de nuante si revelatii, care discuta relaxat despre josnicia lor, capturati intr-un impostor mecanism de perceptie, care ii face sa vada in sinceritatea lui Mîşkin sau prostie crasa, sau perfidie diabolica. Inradacinati intr-o paradigma a profitului "cu orice pret", nu pot intelege nimic din Nastasia, din Mîşkin, sau la un nivel inferior, din Aglaia Ivanovna sau Rogojin. Simbolistica portretului Nastasiei le este indiferenta, nu pot pricepe cum se cunostea cu printul inainte de a-l fi vazut, califica orice act care iese din logica lor cimentoasa drept un scandal. In privinta aceasta, intuitia lui Dostoievski este din nou imperiala : ce poate fi mai strigator la cer decat o societate alcatuita din oameni care nu pot vedea adevarul desfasurat in fata lor? Pedeapsa lor nu poate fi decat indiferenta si uitarea. Iata ce epitaf, epilog si necrolog le compune autorul : "Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn si multe alte personaje ale povestirii noastre traiesc ca mai inainte, s-au schimbat putin si aproape ca nu avem ce relata despre ele. "

Opozitia radicala a unor personaje ca Mîşkin, Nastasia Filippovna, sau mai departe in literatura lumii, Don Quijote, Hamlet, Berenger, Margareta si Maestrul ei, sau chiar un Oblomov sau Ostap Bender, nu are ca semnificatie decat necesitatea ca omul viu sa refuze, sub orice epoca, lumea si determinismele ei, de a-si cauta libertatea personala. Aici ajungem intr-un mare punct nevralgic al artei contemporane : refuzul îndârjit al Eroului. Prezentand fara pasiune povestile cu "oameni simpli, ca si noi", nerecunoscand si dispretuind in acest sens o ierarhie axiologica (sau, pe alta cale, fetisizand - mai cu seama in cinematografie - conceptul de erou), arta nu face decat sa consfinteasca o satisfactie maligna a mediocritatii (inteleasa aici ca un simplu apetit trecator pentru senzatii mici, iar nu pentru traire). Probabil ca este pentru prima oara cand in istoria artei cand superioritatea jigneste in mod sistematic. Eroii (sau Antieroii) veritabili inhiba, regii deranjeaza, sfintii insulta"

Chiar aici, inca ar fi foarte multe "idei principale" de spus pe (ne)marginea Idiotului, despre raportul intre ateism, habotnicie, batjocura si credinta in perimetru ideatic deschis de povestirea lui Mîşkin, despre cele trei tipuri de iubire mentionate de Dostoievski in notele sale : pasionala (Rogojin), vanitoasa (Ganea), crestineasca (Printul), insa dimensiunile standard ale unui text de recomandare nu imi permit. Totusi, nu voi incheia fara a sublinia un ultim aspect, deloc marginal, privind "umilinta" lui Mîşkin si aparenta lui pasivitate.

Asa-zisa neputinta de care il "acuza" d-l Ion Ianosi, numindu-l "profet orb" sau d-l Valeriu Cristea cand spune "În lumea personajelor literare de pretutindeni şi din toate vremurile, Mîşkin este cel mai slab dintre puternici şi cel mai puternic dintre slabi", este, poate, rezultatul partial al unei confuzii dintre umilinta si injosire. Injosirea este o stare sinonima cu abolirea intentionata a discernamantului, cu refuzul de sine. Injosirea este neputinta, deoarece este (auto)amputare. Nu e cazul la Mîşkin : se poate constata foarte usor ca, in ciuda faptului ca este propulsat de la bun inceput intr-o retea sociala perversa in care domina exclusiv raporturile de forta, el este cel care domina. Nu cu autoritate insa, ci precum scrie chiar Dostoievski in notele sale : "Printul il invinge pe Ippolit prin increderea sa.", "prin blandete il duce la disperare". S-ar zice ca acest gen de atitudine il face pe Mîşkin incapabil sa schimbe lumea cu mila sa : Ion Ianosi il compara pe Ippolit cu personajul biblic din tinutul Gherghesenilor in care intrasera demonii, pe care Mîşkin nu a fost in stare, precum Iisus, sa-i scoata si sa-i arunce intr-o turma de porci. In ceea ce ma priveste, nu mi s-a parut in vreun moment ca printul ar vrea cu tot dinadinsul sa schimbe lumea din temelii. Vrea binele celor din jur, e milos, isi acorda neincetat prezumtii de vinovatie, dar nu actioneaza niciodata decisiv - nu din neputinta, ci dintr-o acceptare tragica a vointei divine, dintr-o constientizare a lui vanitas vanitatum.

Desi nu este un om al biciului, al evacuarii din templul firii umane a negustorilor de falsuri, nu trebuie uitat ca Mîşkin ramane un văzător (de cu totul alta factura decat nebunul Natalicio Barragán al lui Ernesto Sábato), un om care marturiseste adevarul si care face tot ce e mai omenesc si mai supraomenesc cu putinta : sa mangaie pe "logodnica" care l-a parasit si-l va parasi din nou, sa planga impreuna cu cel care ii este frate de cruce, care a incercat sa-l ucida pe el si, in cele din urma, i-a ucis chiar "logodnica". Aceea pe care o mai vazuse, care il mai vazuse, candva, undeva, inainte de a se cunoaste"

Scrisa de Silviu Man





Citeste cele 28 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. silviu spune:

    Pana la urma cartea descrie omul pe care Dostoievsky il admira.
    Tragicul vine din faptul ca in acele vremuri, ca si in cele de acum, un asemenea om nu poate fi luat drept model (cum in urma cu 2000 de ani s-a intamplat cu Isus) pentru ca este “evidenta” idiotenia lui.
    Idiotul devine astfel un Nou Testament intors pe dos si fara speranta (la a doua venire Isus ar ajunge la balamuc).

    raspunde

  2. man spune:

    “admira” mi se pare prea putin spus pentru firea lui Dostoievski. Nu inteleg exact ce vrei sa spui, afirmand ca Miskin nu poate fi luat drept model fiindca este “evidenta idiotenia lui”…

    raspunde

  3. Silviu spune:

    Este evidenta dat fiind ca si titlul romanului este “Idiotul”.
    Partea interesanta este legata de ghilimele puse la “evident”, pentru ca dincolo de asta Miskin devine interesant, pentru personajele din roman care stiu sa observe.

    Ecoul insa este prea mic. Miskin devine astfel un Isus Hristos care nu-si afla ecou in lume. Pentru ca oamenilor de asemenea calibru lumea le zice in soapta sau cu voce tare “idioti”.

    Bine, eu pot sa afirm ca daca am sa intalnesc un astfel de “idiot” am sa stiu ce e cu el, dar… e posibil ca din comoditate sa-mi fie doar indiferent.
    Ori pe Miskin daca nu-l iubesti…

    raspunde

  4. Alina spune:

    Mi-ar placea sa scoateti la lumina si carti mai putin celebre a lui Dostoievski, precum “Umiliti si obiditi”, care, desi poate nu au acea profunzime a ideilor precum in Idiotul, au darul de a arata, o data in plus, geniul scriitorului rus, care te face sa traiesti si sa vibrezi alaturi de personajele sale.

    raspunde

  5. ia si ea un tren spre soare spune:

    Frumos scris

    dar am o nelamurire. Primele paragrafe de la fiecare comentare le iei de undeva? pentru ca sunt destul de obscure

    raspunde

  6. Bogdan Ovidiu spune:

    Salutari de la AGIGEA.

    raspunde

  7. Ana spune:

    Merită adusă în discuţie şi iubirea prinţului Mâşkin. De fapt, felul în care se manifesta pentru ceilalţi.
    La un om obişnuit aceasta este limitată, obstrucţionată de tot felul de prejudecăţi pe când prinţul este capabil să ierte şi să ofere ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
    De ce veneau toţi la el? Nu cumva pentru că ştiau că pentru a fi OM (chiar a fost numit aşa la un moment dat) este nevoie, mai întâi, să cunoşti unul adevărat?

    raspunde

  8. @ Alina – “Umiliti si obiditi” nu este o carte “mai putin celebra” a autorului. Dimpotriva, dupa parerea mea poate fi inscrisa in cele mai bune ale sale. In Romania insa, cred ca e cunoscuta mai mult sub numele de “Printul Valkovski”, pentru ca asa a fost traducerea ei, nu mai stiu la ce editura.

    Referitor la aceasta recenzie, am dat intamplator peste ea si ma bucur mult, pentru ca mi-a reamintit tot ce a trezit in mine aceasta carte, atunci cand am citit-o, in urma cu ceva ani. O recenzie complexa, care a (re)trezit multe in mine, in primul rand dorinta de a reciti aceasta carte. E absolut fantastica.
    Printul este un om care nu stie sa minta si care nici nu intelege de ce ar face cineva asta, care nu poate fi perfid si a carui fericire suprema este aceea de a-i vedea pe cei dragi lui, fericiti.
    Ideea e ca autorul l-a descris de la bun inceput ca fiind bolnav “de idiotenie” (si chiar printul vorbeste despre boala lui), pomenind despre faptul ca fusese internat intr-un sanatoriu. Paginile cartii sunt un fragment din viata lui “cu mintea intreaga”, finalul romanului aruncandu-l din nou in sanatoriu, cu nervii zdruncinati. Si asta n-am inteles, de ce autorul l-a creat ca pe un personaj cu adevarat “bolnav cu capul”, adica Idiot?
    Titlul romanului e genial, insa cred ca ar fi avut un impact mult mai mare, daca, din paginile cartii, te-ar fi lasat sa intelegi ca, de fapt, printul este singurul OM, restul societatii fiind “bolnava” si “incapabila de a vedea adevarul desfasurat in fata ei”. Atunci cand nu intelegem pe cineva, sau cand nu este la fel ca noi, cel mai la indemana ne vine sa-l numim nebun. Dar “Idiotul”, este, de fapt, prezentat ca un idiot si din punct de vedere medical, acest lucru dandu-le posibilitatea celorlalte personaje fade sa rada de ideile lui (nobile) si sa-l numeasca “pe drept cuvant” nebun, pt ca asta si era… Sa fi fost, la vremea respectiva, o lipsa de curaj a lui Dostoievski de a lovi atat de direct si de crunt in societatea decazuta a vremii respective (nu ca azi ar fi altfel!) ?? Un veritabil idiot, dar fara “acte”, care ar fi citit cartea, s-ar fi putut simti ofensat, dar astfel, o putea inchide linistit zicandu-si ca personajul era, de fapt, nebun…

    @ Silviu – comentariul tau este dureros de adevarat: “Idiotul devine astfel un Nou Testament intors pe dos si fara speranta (la a doua venire Isus ar ajunge la balamuc).”

    raspunde

  9. MIhAI spune:

    iubesc aceasta carte !

    raspunde

  10. Manu spune:

    Si eu iubesc cartea asta!Cel mai mult dintre toate(si am citit toate romanele lui FMD)!Pe la 14 ani am citit Fratii Karamazov si,de atunci, am mai citit-o de 14 sau 15 ori(in fiecare an,intr-o zi,doua,maxim 3).Apoi in 1997,fiind in liceu, m-am apucat sa citesc Idiotul si nu am putut sa las cartea din mana pana nu am terminat-o.M-a fascinat!Cred ca am citit-o doar de 3 sau 4 ori,dar intotdeauna trebuie sa las timpul sa lucreze pt a o relua.Cartea asta a fost pt mine o trezire la realitate si ramane pt momentele de “alunecare”.

    raspunde

  11. cori spune:

    Dostoievski ne-a iubit si el pe toti, caci toti suntem in cartile sale -cum sa nu-l iubim la randul nostru?!

    raspunde

  12. Musca din raza fierbinte de soare spune:

    Am o curiozitate. Cum interpretati voi finalul romanului “Idiotul”? Ce reprezinta reinstalarea starii critice a bolii pentru printul Miskin? Integrarea in universul surd si absolut dupa care tanjea, univers incompatibil cu realitatea ce l-a distrus? Sau, din contra, pur si simplu anularea ca om, mai mult, anularea ca fiinta, deci ratarea dezideratului de a “salva lumea prin frumusete”? Mai explicit, considerati finalul ca avand caracter pozitiv sau negativ?

    raspunde

  13. dana spune:

    finalul este un intreg, pentru unii pozitiv pentru altii negativ.
    ce e pozitiv pentru tine, pentru altul poate fi negativ.

    raspunde

  14. lavi spune:

    finalul ar putea fi considerat un rateu pt print, o pierdere inutila a unui om bun care nu a reusit sa schimbe ceva. asta daca e sa o privim contabiliceste. daca ai alte conceptii mai largi (de ex. daca acorzi un minim de interes posibilitatii existentei vieti1or succesive pt aceeasi fiinta, momentul cind el spune ca o cunostea pe ea de alta data, de dinainte de a se intilni poate fi interpretat si asa) deci daca iei in considerare si aceste variante atunci e posibil sa vezi un final daca nu fericit, macar nu nefericit. poate un final normal. ar putea insemna, printre altele, ca prin prezenta lui, cu ajutorul bunatatii lui care face ecou (mai mare sau mai mic) in inimile tuturor din jurul lui, isi ispasesc cu totii anumite vini mai indepartate (ca sa nu zic ancestrale ca suna tare mult a biblie). din pacate el se consuma, am auzit cindva o comparatie tare frumoasa “ca o luminare”. se consuma caci se implica foarte mult. ar fi fost mai bine sa se implice mai putin? trebuia sa fie mai tare? moral mai tare? cine stie? ar fi interesanta oricum o discutie pe tema asta.

    raspunde

  15. lavinia spune:

    uite, sincer eu recunosc ca nu stiu ce a vrut autorul sa zica prin aceasta carte. am ceva idei, dar as vrea sa discut cu cineva. eu am pornit pe urmatoarul fir: printul nu reuseste sa faca nimic bine. cu toata compasiunea si inocenta lui, nu reuseste sa faca nimanui bine. mai mult decit atit, reuseste sa o raneasca si sa o dezechilibreze psihic pe singura persoana care l-a inteles si care l-a stimat cu adevarat, pe aglaia, care daca nu l-ar fi cunoscut poate ar fi facut o alegere mai inteligenta decit acel conte polonez impostor. in rest, probabil ca rogojin ar fi omorit-o oricum pe nastasia, iar ceilalti ar fi facut aceleasi alegeri si daca nu l-ar fi
    cunoscut nicicind pe print. mie ideea asta mi-a sunat a ceva interesant. faptul ca un comportament de compasiune totala, al iertarii depline, duce la un asemenea esec, total, mi s-a parut ceva interesant. repet, ar fi excelent daca lumea, daca noi toti am fi la nivelul la care se afla miskin, dar nu sintem.
    pina cind vom ajunge acolo, daca vom ajunge vreodata, totusi, ce vrea sa zica autorul prin acest esec total al binelui reprezentat de miskin? care ar fi o lectie pe care am putea-o invata din aceasta carte? care ar fi o idee pe care am putea-o scoate din carte, fara sa fie o lamentatie?

    raspunde

    • Razvan spune:

      Prinţul nu reuşeşte sa faca nimic bine pentru că, aşa ca şi noi, celealte personaje aveau un handicap de înţelegere a comportamentului acestuia. Numai câteva persoane (cum ar fi Evgheni Pavlovici)putut să bănuie acest comportament.
      Aglaia, era intr-adevar o persoana frumoasa, dar asa cum recunoaste si ea, familia a tinut-o izolată de lume timp de douăzeci de ani, deşi ea este o persoană dornică să vadă lumea şi să călătorească “…la Roma” “…la Paris”.
      Poate de aceea a ajuns să il cunoască pe prinţul polonez care s-a dovedit a fi un impostor.
      Dostoievski pregăteşte uciderea Nastasiei, prin arătarea pledoariilor avocaţilor care îşi apără clienţii care sunt criminali în serie şi chiar canibali.
      Într-adevăr romanul are un sfârşit trist având în vedere destinul lui Mîskin în comparaţie cu celelalte personaje dostoievskiene.
      Curios, există unele asemănări între autor şi acest persoanj principal din acest roman ceea ce mă determină să cred că există o transpunere a autorului în persoanjul principal, fiind posibil ca unele relatări din carte chiar să fie trăite de autor.
      Tocmai sfârşitul cărţii mă determină să cred asta.

      raspunde

      • Dan spune:

        Intr-adevar, cu prima fraza ai pus punctul pe i.

        Aglaia il stimeaza intr-adevar, dar e o stima “personala” asa cum o vede si o concepe ea. Practic e vorba ca nu exista decat sentimente si trairi si intelegeri personale. Singurul personaj care ii “intelege ” pe toti e chiar Maskin. Practic e cel mai inteleigent dintre toti, nu-ti trebuie mult ca sa descoperi. Fiti atenti la replicile lui si veti vedea ca sunt cele mi bune posibile.

        Maskin e personajul care incearca sa uneasca utopic toate “stilurile” si personalitatile individuale, lucru sortit esecului, bineinteles, pentru ca practic este imposibil. Daca s-ar putea face asta, n-am mai vorbi de lumea noastra, ci de o alta.

        Pentru intelegerea finalului, cred ca e importanta replica lui “Ah, daca Aglaia ar sti absolut totul… dar absolut totul, pentru ca aici e neaparat nevoie sa stii totul”. Oamenii care “stiu” cei care au revelatia sunt foarte putini. Si intr-un fel ei nici nu mai sunt oameni, de obicei se retrag dintre oameni.

        Finalul dupa mine e asa – poti incerca sa intelegi oamenii, dar asta iti va produce, daca nu esti prevazator, o mare dezamagire. Pentru a evita descurajarea, si poate si un fel de disperare, trebuie sa intelegi aprioi ca oamenii nu pot fi intelesi pe deplin. Asta ne e conditia si pana la urma asta e si frumusetea unui om – enigma din el.

        De aici rezulta (din finalul romanului, indirect) ca judecatile critice pe care le facem uneori despre ceilalti sunt mult prea aspre, deoarece sunt facute in necunostinta de cauza. Si pentru ca pornesc dintr-un instinct de individualizare, contrar intelegerii si “stiutului reprezentat de Maskin”. Ceea ce nu inseamna, desigur, ca aceste judecati nu le facem zi de zi si nu le vom mai face. Ele fac parte din substanta vietii.

        raspunde

        • Dan spune:

          Aglaia il stimeaza pentru inteligenta si spiritul lui deschis. Dar nu ii accepta, totusi, faptul ca el chiar ii “intelege” (si accepta) pe toti. Asta o descumpaneste si o ia ca pe o jignire personala. La asta se refera Maskin cand zice ca Aglaia “nu stie” totul – spre deosebire de Nastasia care desi socialmente e vazuta ca ultimul om, totusi l-a inteles (cel putin asa cred eu). Aglaia nu are nevoie de “stiinta” asta a lui Maskin. Vrea sa ramana “sanatoasa”. Ea alege “nestiinta” (se desparte de print) dintr-un singur motiv: e mult mai sigura. Face parte din psihologia umana – sa alegi ceva mai prost dar sigur, in detrimentul unei variante care ar putea fi mai buna dar comporta un anume grad de incertitudine.

          Aglaia ar vrea sa-i impuna lui Maskin o “limitare”, dar e imposibil. El e bun si intelege pe absolut toata lumea. Ceea ce din perspectiva Aglaiei e chiar caraghios. Evident ca Maskin n-ar putea trai in societate – asta i-ar impune limitari pe care el nu le pricepe.

    • Anca spune:

      Cred ca “Idiotul” vine de fapt ca o dezvoltatre a scenei din “Fratii Karamazov” dintre Iisus revenit pe pamant incognito si marele inchizitor. Acesta din urma, recunoscandu-l pe Iisus il arunca in inchisoare si-i reproseaza lui Dumnezeu faptul de a fi lasat oamenilor libertatea de a alege. Or oamenii sunt slabi si, prin natura lor, aleg intotdeauna Raul.. tocmai asta, spune el, vine sa corecteze Inchizitia: indreptarea omului prin violenta, idee pe care Miskin o respinge ferm in cuvantarea pe care o tine in casa Epancinilor. Daca e clar ca printul ar fi corespondentul Mantuitorului, rolul Inchizitorului in acest caz ar putea fi reprezentat de spusele lui Evgheni Pavlovici cand merge la Miskin si-i cere socoteala pentru actele sale, reprosandu-i ca nu a actionat mai rational. Desi il intelege pe print intr-o oarecare masura (asa cum Inchizitorul il cunostea pe Iisus), acesta pierde esentialul : ratiunea umana e capabila sa inteleaga intelepciunea si iubirea si voia lui Dumnezeu? De ce Aglaia merita mai mult decat Nastasia Ivanovna sa fie salvata? Aglaia si Rogojin intruchipeaza in fapt esenta naturii umane : in ciuda iubirii, omul nu se poate debarasa de orgoliul si pasiunile sale bolnavicioase. Daca ar fi iubit ca Miskin, Aglaia l-ar fi lasat sa o ajute pe Nastasia, ar fi salvat-o impreuna si ar fi ramas cu barbatul iubit. Pe ea o alesese printul. Dar a fugit si pentru asta a fost pedepsita la sfarsitul romanului de autor. Ba mai mult, a fost pacalita de un iezuit si a ratacit de la credinta. Cum ea nu si-a invins mandrtia, nici Rogojin nu si-a putut invinge pasiunea. Ei singuri l-au cunoscut pe print cu adevarat si fiindca l-au renegat au fost pierduti. E in Biblie un pasaj care spune ca cel care a cunoscut cuvantul lui Dumnezeu si se rataceste de la El e pierdut pentru totdeauna. Singurii salvati sunt Miskin si Nastasia Ivanovna, unul prin nebunie, altul prin moarte. In ambele cazuri, ei au fost scutiti de constiinta rautatii si pierzaniei lumii. Care ar fi invatura… Nu stiu… poate ca lumea nu mai poate fi salvata;;poate e doar in strigat de disperare ca in directia “aceea” ne indreptam daca in clipa asta nu ne indreptam.. Nu stiu.. tocmai ce am terminat cartea si m-a dat peste cap..; Foarte frumos a zis Silviu..” o evanghelie intoarsa”…

      raspunde

  16. chinezu_ spune:

    Doar anul acesta m-am hotarat sa citesc Dostievski si dupa Crima si pedeapsa, romanul Idiotul mi s-a parut o revelatie …nu imi gasesc cuvintele nici acum ca sa exprim exact ce am simtit in momnetul lecturii, insa fraza cu ”frumusetea va mantui lumea” o sa ma urmareasca ceva timp de acum incolo. Atat am de spus GENIAL

    raspunde

  17. alina_helene spune:

    primtul iese in lume ca si cum ar intra un miel intr-o turma de lupi; de la inceputul cartii cititorul isi poate da seama ca nu are sanse de supravietuire intr-o astfel de societate , ce-i drept vremuri grele care te imping la acte uneori disperate .
    Autorul , dupa mintea mea , loveste greu in contemporani , punand calitati indiscutabile ca sinceritatea , lipsa de rea vionta , altruismul lui Miskin si altele , pe seama bolii ; DOAR UN BOLNAV poate avea un astfel de suflet cu adevarat nobil , ceilalti , ceilalti , sanatosii sau majoritatea sunt meschini .Oamenii nu-l iubesc , nu reuseste sa isi faca prieteni cu toate ca are suflet de copil, pur , este inconjurat de multa lume , “sanatoasa ” doar pentru ca a mostenit bani.
    Multi s-au intrecut sa descrie sau sa imagineze personaje dintre cele mai rele , demonice , despotice ,in schimb dostoievski , FOARTE ORIGINAL ,intrece toti raii cu acest print pe care il iubesti si regreti ca intr-adevar nu exista , poate doar prin sanatorii…
    As fi dorit ca aceasta carte sa fi fost ultima pe care o citesc in aceasta viata , pentru ca nu voi mai gasi personaj ca acest print nicaieri , si sigur voi fi dezamagita .
    Este o carte de geniu , oameni buni , cautati-o , si alinati-va inimile , GENIAL este putin spus .
    !aha , si filmul rusesc din 2003 , respecta cartea si cred ca si dostoievski ar fi aplaudat interpretarea actorului principal , jos palaria !

    raspunde

  18. Pingback: Schimbari… « Drop of Rain's Weblog

  19. Pingback: Idiotul – F.M. Dostoievski « Publicații creștine

  20. Alexandra spune:

    Personal cred ca Aglaia este lasa. Desi intelege felul de a fi al printului, il pune in situatia imposibila de a alege intre ea si Nastasia, folosind asta ca pretext pentru a-l parasi pe print. Il admira pentru bunatatea lui, dar nu are curajul de a o accepta, daca incalca convenientele sociale. Si de fapt cred ca asta ne caracterizeaza pe toti. Chiar daca am da bani cersetorilor pe strada, nu i-am primi in casa noastra, de exemplu.

    raspunde

  21. Oana56 spune:

    Printul Maskin e un ratacitor prin duhul acestei lumii…
    El ,…poate fi alter ego al autorului,poate fi modelul aspiratia noastra catre Dumnezeu,…,printul nui sărac cu duhul …potrivit zicerii….el e săracul cu duhul din FERICIRI..(predica de pe munte ) adica e sărac in duhul acestei lumii rătăcite …dar bogat duhovnicește ,….asa la creat dostoievschi …care-i profund mistic crestin…
    Printul mischin si aliosa( di F karamazovi ) ..,,Frumusețea lor nu a schimbat lumea dar a schimbat,a mișcaț ceva in fiecare dintre noi …. chiar destine ..care au pornit sa l caute pe dzeu…
    Vezi pr sava calugar( fost stephen) – manastirea oasa …americanul care citea dostoievski la 14 …15 ani …vezi art ,, americanul ratacitor ,, ,sau vclipuri pe youtube
    Va recomand….
    Si filmul serial 2003 … rus(actor Evgheni mironov) … 10 serii /50 min …este SUBLIM…nu ratati pe
    youtube
    Il veți îndrăgit pe print …la fel ca in carte ..
    ….daca vreau sa lacrimezi pt dumnezeu …citesc sau vad din film …rusesc 2003 …și-mi gasesc linistea ….
    Va imbratisez pe toti care il Iubiți pe printul maschin….

    raspunde

  22. Dani spune:

    Pana la “individualizat la randul lui”…

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro