Autor: Jostein Gaarder
Rating:

Editura Univers a propus la finele anului 2006 ca supliment al ziarului Cotidianul o carte surpriză, Lumea Sofiei a norvegianului Jostein Gaarder în traducerea poetului Mircea Ivănescu.

Sofia. Înţelepciunea. Lumea înţelepciunii, aşa ar fi putut suna altfel titlul unei cărţi ce ascunde o sumă de cursuri de filozofie, titlu care vine în acelaşi timp de la personajul eponim, o tânără care merge pe 15 ani, Sofia, nouă ucenică la şcoala maeştrilor gândirii: Platon, Aristotel, Toma D"™Aquino, Kant ori Hegel.

Motivaţia scrierii acestei cărţi este furnizată de Jostein Gaarder la finalul cărţii, şi anume nemulţumirea pe care i-a provocat-o inexistenţa în librării a unei cărţi de literatură pentru tineret care să trimită spre filozofie. Cum pot fi atraşi tinerii spre cea mai înaltă formă de gândire dacă aceasta e înconjurată de o fortăreaţă de tăcere? Cât despre accepţia curentă, nici n-ar merita s-o pomenim - filosofia e confundată cu un discurs moralizator pisălog, cu o sumă de generalităţi culese din auzite sau e de-a dreptul privită cu ironie - acel intimist: "lasă dragă filosofiile şi treci la lucruri practice". Cum accepţiile populare dovedesc de fapt o profundă necunoaştere a ceea ce vrea filosofia, o asemenea carte - în ultimă instanţă de popularizare a domeniului - arată că de fapt problemele filosofice sunt comune tuturor oamenilor şi în acelaşi timp formează baza civilizaţiei actuale. Probabil din cauza adversităţii cititorului comun Jostein Gaarder a mascat adevăratul titlu printr-o contragere - Lumea Sofiei, nu a filosofiei.

Este o carte care îşi propune să transforme o bună parte din ideile filosofice în literatură şi de aceea o pândesc inevitabile scăderi stilistice. Se remarcă astfel inconsistenţa planului narativ principal - cel în care se conturează lumea Sofiei. Această adolescentă începe să primească mesaje filosofice de la un necunoscut, întâi găseşte scrise pe câteva bileţele întrebări fundamentale ("Există sau nu schimbare în lume") ori misterioase ("De ce toţi caii sunt la fel?"), apoi scrisori cu cursuri de iniţiere şi ajunge spre finalul acţiunii să se întâlnească cu profesorul ei de filozofie. Acesta îi dezvăluie, cu timpul, că sunt doar proiecţii umane în mintea unui maior plecat cu o misiune ONU de menţinere a păcii în Liban şi că de fapt sunt doar personajele acestuia dintr-o carte pe care tocmai o scrie intitulată - cum altfel! - Lumea Sofiei. Această perspectivă a gurului de filozofie explică de altfel de ce nu se întâmplă mai nimic în viaţa tinerei Sofia, fiindcă de fapt ea nu există, ea este o iluzie, un pretext pentru susţinerea ex cathedra a unui set de lecţii de filozofie. Autorul de altfel motivează această slabă conturare a personajelor din planul real prin teoria lumilor suprapuse - Sofia este proiecţia narativă a unui maior, maiorul proiecţia unui alt narator, naratorul cu maiorul şi cu Sofia, proiecţia altcuiva. Şir de oglinzi conţinute unele într-altele.

Aceasta lipsă de acţiune este datorată şi rolului tinerei iluzii Sofia şi ulterior a fetiţei maiorului Hilde, adevărata destinatară a cursului, acela de a fi doar o ascultătoare, un ecou al învăţăturilor filosofice. Sofia aproape că nu poate comunica cu oamenii din lumea sa, cursurile o fac introvertită, dă impresia că vorbeşte în dodii ori că are o dragoste ascunsă. Totuşi prin excursia la un iaz din apropiere, prin conflictul neexprimat cu părinţii ori prin lipsa unui tată dus pentru multă vreme în străinătate, Sofia dovedeşte aceleaşi probleme şi aşteptări ca mulţi dintre adolescenţii de azi şi astfel, Jostein Gaarder îşi atinge indirect scopul, respectiv scrierea unei cărţi de filozofie pentru tineri.

Opera sa nu e însă de fapt tributară unei anumite vârste fiindcă problemele propuse de filozofie nu au fost lămurite nici până azi. Este lumea o iluzie? Poate fi cunoscută sau nu cu ajutorul simţurilor? Care e rolul raţiunii? Ce cunoaştere poate fi sigură? Care-i materialul din care e făcută lumea? Marile probleme filosofice presupun o soluţie simplă sau răspunsuri multiple? Cum acţionează principiul selecţiei naturale? Ce vârsta are pământul? Dar universul? Cum autorul este de părere că aceste întrebări necesită răspunsuri care au fost mult timp reflectate înainte de a fi formulate, nu va propune în final o anume perspectivă contemporană filosofică, de pildă aprofundarea teoriei freudiene a celor trei etaje ale conştiinţei: eul, supraeul şi inconştientul, ci încearcă să se rezume doar la direcţiile de gândire ale filosofilor printr-un subînţeles proces dialectic în care noi sinteze răsar din dialogurile ori sistemele filosofice de dinainte.

Trebuie să menţionez şi faptul că avem de-a face cu o operă care are curajul prezentării directe a gândirii filosofice, materialul intens al cărţii, provocând încordarea cititorului nu în formele cunoscute de suspans, ci în mult mai puţinul cunoscut proces de raţionalizare, de meditaţie, spre deosebire de alte romane contemporane de care îmi amintesc acum care atingeau pragul filozofiei, dar evitau pasul decisiv. Martin Eden al scriitorului american Jack London, Muntele vrăjit ori Doctor Faustus al germanului Thomas Mann, Greaţa francezului Jean Paul Sartre ori unele din romanele fantastice ale lui Mircea Eliade.

Deşi pe parcursul cărţii am fost entuziasmat de unele teorii filosofice ori pur şi simplu transportat pe tărâmul reveriei şi al întrebărilor fundamentale, totuşi scăderile narative m-au făcut să nu acord calificativul maxim pe care îl credeam de la sine înţeles în momentele de extaz lecturistic. Cred însă că orice tânăr va citi această carte îşi va dori cunoaşterea mai departe a operelor marilor filosofi, iar un cititor matur va găsi exemple şi povestioare potrivite pentru teoriile dificile de înţeles, precum cele kantiene ori existenţiale.

Şi ar trebui spus şi faptul că este o carte cunoscută în rândurile studenţilor la filozofie dinainte de apariţia traducerii româneşti întrucât mai mulţi absolvenţi ai Facultăţii mi-au mărturisit că au citit-o în engleză la Biblioteca Universitară timp de mai multe zile. Şi cartea are succes se pare printre liceeni, am văzut pe la diferite clase elevi încruntându-şi capul pentru a continua lectura.

Adaug o mică parabolă din carte despre cum raţiunea poate înăbuşi fantezia:
A fost odată un miriapod care putea dansa absolut fantastic cu cele o mie de picioare ale lui. Când dansa, se strângeau toate animalele pădurii să se uite la el şi toate erau cât se poate de impresionate de arta sa coregrafică. Numai un singur animal nu putea să sufere dansul miriapodului: o broască râioasă"
- Cum să fac eu ca miriapodul acesta să termine cu dansurile, se gândea ea. Nu putea să spună, pur şi simplu, că nu-i plăcea dansul. Şi nici nu putea să susţină că ea ar fi dansat bine, căci n-avea s-o creadă nimeni. În cele din urmă, a clocit un plan diabolic.
S-a aşezat şi a scris miriapodului o scrisoare. "O, nemaipomenitule miriapod!" scria acolo. "Eu sunt o admiratoare devotată a artei tale înalte. Şi aş vrea tare mult să ştiu cum faci. Îţi ridici adică piciorul numărul 228 din stânga şi pe urmă piciorul drept numărul 59? Sau îţi începi dansul când îţi ridici piciorul drept cu numărul 26 şi abia apoi piciorul drept cu numărul 499? Aştept răspunsul tău. Salutări prieteneşti. Broasca."
Când miriapodul a primit scrisoarea aceasta, a stat să se gândească pentru prima dată în viaţa lui ce mişcări făcea exact dansând. Care picior şi-l mişca primul? Şi care picior venea apoi?
Rezultatul? Miriapodul nu a mai dansat niciodată.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea