Autor: Yasushi Inoue
Rating:

O data cu începutul anului 2000, Editura "Humanitas" si-a propus editarea unei noi colectii: "Cartea de pe noptiera". Primul volum al acestei colectii apartine unui autor japonez, si anume Yasushi Inoue, cu "Pusca de vânatoare". Volumul se afla la o a doua editie, prima editie a acestui volum aparând în anul 1969 la Editura pentru Literatura Universala (tradus dupa o versiune în limba germana). Romanul a fost editat pentru prima data în limba japoneza sub titlul "Ryoju", în anul 1949.

Yasushi Inoue (1907-1991) s-a afirmat dupa al doilea razboi mondial ca unul dintre cei mai importanti scriitori japonezi ai vremii, fiind distins pentru romanul pe care-l prezentam cu cel mai de seama premiu literar japonez, "Premiul Akutagawa". Tema principala a romanelor lui Yasushi Inoue este singuratatea, înfatisata ca o stare fundamentala a fiintei umane, ba chiar ca o negare a vietii, având ca singura consolare frumusetea naturii.

Romanul porneste de la o poezie, intitulata "Pusca de vânatoare" pe care naratorul o scrie pentru o revista destinata vânatorilor japonezi. Cu toate ca poezia nu se muleaza perfect pe continutul revistei, ea este totusi publicata, prezentând legatura dintre vânatoare si singuratatea omului. Aceasta poezie va fi motivul pentru care un oarecare Yosuke Misugi îi trimite naratorului trei scrisori, primite de la tot atâtea femei care au jucat un rol important în existenta lui.

"Scrisoarea lui Shoko" introduce cititorul într-o poveste incestuoasa, în care nepoata lui Yosuke Misugi afla de relatia acestuia cu mama sa, Saiko. Cu toate ca scrisoarea este redactata dupa moartea mamei, cititorul este introdus în atmosfera trecutului, când Shoko îsi aminteste de momentul în care mama sa a divortat de tatal ei. Prin intermediul unui jurnal pe care mama ei, bolnava fiind, i l-a dat fetei sa-l arda afla atât motivul pentru care s-au despartit parintii ei, adulterul, cât si relatia tainuita dintre mama si unchiul sau. Shoko citeste în paginile jurnalului despre durerea mamei sale, care a avut timp de treisprezece ani greaua sarcina de a ascunde relatia lor amoroasa. Fiind apasata de ideea mortii, si de faptul ca se considera o "criminala", în cele din urma Saiko se sinucide, pentru a pastra taina dragostei lor: "Am luat otrava. Sunt obosita de toate. Prea obosita ca sa mai traiesc." În finalul acestei prime scrisori, Shoko îsi exprima dorinta de a nu-i mai vedea niciodata, atât pe unchi cât si pe Midori, sotia lui.

Cea de-a doua scrisoare, a lui Midori, ne dezvaluie un fapt neasteptat: si aceasta a întretinut relatii extraconjugale, dar numai dupa ce a aflat de cei doi, totodata exprimându-si dorinta de divorta. Dorind ca într-o zi sa-si gaseasca propria ei fericire, Midori îi povesteste sotului ei cum în februarie 1934 l-a vazut pe plaja din Atami plimbându-se cu Saiko, care era îmbracata într-un chimono de matase albastra-cenusie cu flori violete de ciulini. De atunci Midori s-a decis sa-si însele barbatul. Cu toate ca a fost deseori bântuita de dorinta de sinucidere, Midori salveaza aparentele si continua sa se prefaca ca nu stie nimic. În aceasta scrisoare ne este explicat si titlul romanului: venind acasa putin bauta si clatinându-se pe picioare, Midori se aseaza pe veranda, cu spatele la sotul ei care îsi lustruia cu o batista alba teava pustii. L-a un moment dat a observat în usa glisanta de sticla cum Misugi a rezemat arma de umar, si a îndreptat-o spre spatele sau. Cu toate ca stia ca arma nu era încarcata, a închis ochii si a asteptat tacanitul cocosului sa rasune rece în linistea verandei. Nu s-a auzit. În ziua mortii lui Saiko, Midori a surprins-o pe Saiko îmbracata în acelasi chimono pe care l-a purtat pe plaja din Atami în acea zi de februarie. O rasturnare de situatie se produce în momentul în care Midori îi spune lui Saiko ca stia înca de la început de relatia lor: "Acesta-i un chimono cu amintiri, nu?".

"Scrisoarea lui Saiko" se deschide cu o marturisire cutremuratoare: Saiko povesteste despre fostul ei sot Reiichiro Katoda, a carui amintire a pastrat-o mereu, formându-se astfel, în adâncul constiintei sale un al doilea eu, destainuit în aceasta scrisoare pentru prima data. Simtindu-se vinovata de relatia ei cu Misugi, jurnalul ei este împânzit de un cuvânt care ne apare în mod obsedant repetat: "crima". Astfel, considerând relatia lor o crima, simte moartea ca o eliberare, prin care întunecata si greaua povara (iubirea pentru Misugi si obsesia pentru fostul sot) pe care o purtase pe umeri atâta timp, dispare.

"Pusca de vânatoare", roman subtil psihologic, este axat pe meditatia asupra solitudinii, pe interogatia majora în fata destinului. Plasându-si actiunea dupa cel de-al doilea razboi mondial, epicul extrem de condensat, gradat cu maiestrie, ofera o permanenta schimbare de planuri, o neîncetata modificare a viziunii despre personaje. Barbatul, parasit de fapturile de care se credea legat, va ramâne într-o iremediabila singuratate. Toate personajele cartii îsi parasesc visurile si se închid în izolare sau în destramare.

Cum e posibil ca o pusca de vânatoare dintr-un poem aparut într-o revista sa lege patru destine în trei scrisori? Cum poate sa ucida o pusca pe tragaciul caruia nimeni nu apasa? De ce moare altcineva decât femeia tintita de vânator? Cine e vânatul si cine e vânatorul? Cum poate fi aparata o amintire cu pusca? Ce se întâmpla când un jurnal nu i-a foc? Ce se întâmpla când scrisorile seamana cu gloantele? La toate aceste întrebari pe care ni le pune editorul, nu vom putea gasi raspunsul numai citind romanul, neuitând însa sa lasam deoparte ochelarii de european, patrunzând astfel linistiti într-o frumoasa lume a sugestiilor.

Reviewer: Mihnea Voicu Simandan