bookblog.ro

---

Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri

Scris de • 25 June 2007 • in categoria Altele

Editor: Horia Nicola Ursu
Rating: Horia Nicola Ursu - Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri rating - recenzii carti

Horia Nicola Ursu - Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri - recenzie cartiÎmi plac foarte mult colecţiile de povestiri scurte. Am descoperit scriitori ca Spinrad sau LeGuin citind antologiile premiului Nebula, am avut primul meu contact cu SF-ul românesc printr-o antologie editată acum ceva vreme de Nemira, şi de fiecare dată când văd scriitori diferiţi, cu stiluri diferite, dându-şi frâu liber imaginaţiei între două coperţi îmi amintesc de ce îmi plac atât de mult literatura fantastică şi SF-ul.

Din păcate la noi vezi mai rar astfel de antologii. Totuşi se fac paşi în direcţia potrivită, unul dintre aceştia fiind Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri.

Horia Ursu a avut iniţiativa de a strange povestirile a patru autori tineri într-o mică antologie, pentru a "deschide apetitul" (după cum spune în introducere) publicului român pentru acest gen de proză. Primul pas e întotdeauna cel mai greu, şi dacă a avut sau nu succes nu pot să vă spun eu, ci trebuie să decideţi dumneavoastră.

Prima povestire este cea care dă numele antologiei, şi este un început bun, care din păcate nu reuşeşte să-şi ia destul avânt. Nu mi-a plăcut cum scrie VanderMeer încă de când am citit Veniss Underground, dar de această dată mi-a lăsat o impresie mai bună. Sigur, mă gândesc că se putea şi mai bine, dar probabil că tot acest "new weird" nu este pentru mine. Criticul nepotrivit la momentul nepotrivit. Oricum, toată lumea se dă drept critic; cuiva probabil nu i-a plăcut Moby Dick când a apărut, şi pe Flaubert l-au dat în judecată pentru Madame Bovary.

Transformarea lui Martin Lake, după cum am spus, nu reuşeşte să-şi ia avânt până la final. De fapt rămâne fără suflu undeva pe la jumătate. Aş putea spune că nici măcar nu porneşte, probabil datorită lipsei oricărei forme de intrigă care ţi-ar putea menţine interesul şi ţi-ar putea da senzaţia că nu citeşti un articol de enciclopedie. Povestirea îl are în centru pe Martin Lake (sunt sigur că nu vă aşteptaţi la asta), un pictor modest, care într-un final ajunge unul dintre cei mai mari artişti care au trăit vreodată. Cum s-a petrecut această transformare este exact ce încearcă să ne povestească VanderMeer.

Dacă vă uitaţi după elementele fantasy din poveste s-ar putea să nu le găsiţi. Eu recunosc că nici nu am observat lipsa lor, până mi-a atras atenţia cineva. Acţiunea ar fi putut fi plasată la fel de bine în Paris, sau oricare alt oraş care atrage artişti boemi şi revoluţionari tembeli. Partea bună este că povestirea este mult mai accesibilă decât ce am văzut în Veniss Underground, şi cei care nu l-au gustat iniţial pe VanderMeer ar putea să-i mai dea o şansă. Adevărul e că nu avem în faţă o povestire atât de ambiţioasă ca cele cu suricatele mutante, care măcar merită puţină apreciere pentru ideea în sine.

Stilul povestirii este foarte bine închegat, şi, dacă ritmul şi răsturnările de situaţie lipsesc, măcar e scrisă impecabil. Autorul are acelaşi stil "rapid", cu descrieri succinte dar cuprinzătoare, care lasă destul loc imaginaţiei şi se asigură în acelaşi timp că viziunea scriitorului este transpusă precis. Ca stil, VanderMeer este, fară discuţie, cel mai matur scriitor din antologie, şi câteodată îmi doresc să scrie despre lucruri mai interesante, sau măcar nu atât de deranjante ca suricatele alea din Veniss. Dar nu este oare arta toporul care sparge marea de gheaţă din sufletele noastre? Kafka probabil se rostogoleşte în mormânt după ce l-am citat atât de prost, aşa că trec repede mai departe.

Se ascund lucruri periculoase printre paginile celei de-a doua povestiri, Yaguara. O fotografă timidă se duce în junglă să facă un reportaj despre o cercetătoare, şi descoperă lucruri incredibile, printre care şi propria sexualitate.

Câteodată slujba mea nu e uşoară, mai ales când trebuie sa scriu despre povestiri care conţin scene de sex între o femeie, un stâlp, şi un jaguar (sau femeie-jaguar, ce-o fi). Mi se pare trivial să mă opresc pe acest aspect, când aş putea să spun cât de bine e creată atmosfera din junglă, sau că povestea are legătură cu nişte legende sud-americane, dar cumva aceste lucruri devin neimportante când mă gândesc că toată treaba e o acoperire pentru o poveste erotică.

Yagara ar fi putut fi o povestire mai bună, dar autoarea şi-a luat o mică poliţă de asigurare, adaugând un erotism la fel de apăsător ca ploaia tropicală din jungla unde se petrece acţiunea. În orice caz, a mers, şi povestirea impresionează prin atmosfera ei. Mai rămân personajele, care mi s-au părut unidimensionale, deşi autoarea a încercat să dea impresia că vorbeşte de persoane cu caractere şi emoţii, care în mod teoretic ar trebui să evolueze odată cu acţiunea.

A treia poveste este preferata mea, şi cea care salvează antologia de la mediocritate. Nu spun asta pentru că îl cunosc pe Marian Coman, sau pentru că am început să citesc ce scrie cu multă vreme înainte să se gândească cineva la antologia asta.

Testamentul de ciocolată este opera unui scriitor tânăr, în plină ascensiune, care respectă rigorile clasice, dar reuşeşte să-şi spună şi propriul cuvânt în domeniul fantasy-ului. Acţiunea are loc într-o casă de copii, condusă de o femeie nebună, doamna Cala. Personajul principal este un băiat pedespit de Cala şi închis în subsol, care-şi aminteşte cum a ajuns acolo, şi povesteşte despre viaţa în acea casă şi despre misteriosul Testament de ciocolată. Firul narativ principal se intercalează cu amintirile băiatului, care în final se dovedesc mai puţin precise decât s-ar crede. Povestea este depănată de un narator rece şi distant, care încearcă să mimeze un pic de emoţie, dar în cele din urmă reiese nepăsător, ceea ce este cu atât mai rău cu cât lucrurile care se petrec în casă şi evenimentele prin care trece băiatul sunt cu adevărat groaznice.

Testamentul de ciocolată este cea mai reuşită poveste din cele patru, deoarece îmbină o intrigă captivantă, povestită fără greşeală, cu personaje bine definite, care-şi joacă rolurile perfect. Marian Coman ţine piept cu brio autorilor străini, şi chiar le dă clasă cu o poveste bine închegată. Şi dacă ţin cont că e de abia la început, mă gândesc cu groază şi nerăbdare ce o să scrie peste câţiva ani.

Ultima povestire, Maldoror în lumea largă, nu se ridică la nivelul celorlalte. Horia Ursu nu a păstrat ce era mai bun pentru sfârşit, şi m-a lăsat să mă îndoiesc de propria mea capacitate de a citi o povestire.

Povestirea lui Bishop nu cred că ar fi trebuit să vină după cea a lui Marian Coman. Dacă ar fi fost la început cred că aş fi avut altă reacţie la ea, poate chiar aş fi avut răbdare s-o recitesc. După o poveste atât de plăcut de citit şi atât de bine scrisă ca Testamentul de ciocolată, Maldoror în lumea largă e un exerciţiu de răbdare, pe care eu unul l-am picat lamentabil, şi cred că este singurul punct slab din antologie.

Sigur, unora nu le-a plăcut Moby Dick. Şi unii pur şi simplu nu au înţeles muzica celor de la The Beatles, când au apărut. Poate că nici eu nu înţeleg ce scrie Bishop. Probabil că asta se întâmplă pentru că nu are mai multe fire narative, care nu au nici o legătură între ele, şi sunt intercalate până în punctul în care nu mai înţelegi nimic, iar personajele dispar sau reapar după cum vor. Totul este învelit într-un simbolism de doi bani, care ar trebui sa-ţi ofere la final o revelaţie de zile mari, dar care nu a mai venit pentru că nu am înţeles nimic din ce s-a întâmplat.

Pe prima pagină Maldoror spintecă foarte violent o femeie însărcinată, pentru că ceva interesant trebuie să se întâmple la început sau nimeni nu o să mai citească, iar mai încolo apar Vestul Sălbatic, o insulă misterioasă, o grădină în care o familie îşi bea ceaiul, şi cine mai ştie ce pentru că eu nu îmi mai aduc aminte. Aflăm pe rând că Maldoror este ba masochist, ba vampir, ba făcut din bacterii, ba anticristul, şi în final nu ştiu ce păţeşte pentru că mergea televizorul şi era un documentar despre avioane, care în mod normal nu mă pasionează dar erau mai interesante decât ce se întâmpla în poveste. Poate că pe voi o să vă prindă, dar pe mine m-a lăsat cu dorinţa de a nu mai citi nimic de Bishop (totuşi o să dau o şansă Oraşului Gravat, cândva în viitor după ce-mi revin).

Dacă am fost puţin prea critic pe alocuri e doar vina mea, pentru că am avut aşteptări mari, şi nu e chiar genul meu de fantasy. Dar asta nu înseamnă că nu e o antologie bună, care merită atenţie. Luaţi-o şi vedeţi dacă vă prinde. Neil Gaiman spunea că e datoria noastră să spunem poveşti. Horia Ursu şi-a făcut-o pe a lui.

O recenzie de: Cristi Mitran





Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Jen spune:

    you’re a weird weird man. iti place murakami si nu-ti place vandermeer… povestirea aia e super misto scrisa, chiar daca nu se intampla nimic in ea. idem si la kj bishop. a nicolei griffith nu mi-a spus nimic, cu sau fara legende si jungle… numai despre a lui marian se pare ca suntem de acord.

    raspunde

  2. Siderite spune:

    In sfirsit un review pe SF, scris concis si subiectiv, care nu se aplica la vreo carte scrisa acum zeci de ani si gasita la anticariat!

    Mai vreau!

    raspunde

  3. Cristi spune:

    vox populi, vox dei!

    raspunde

  4. Pingback: Marian Coman: Viata mea, povestile mele

  5. claudiu spune:

    Dar are o latenta ,pana apar mesajele

    raspunde

  6. Pingback: Transformarea… « Marian Coman: Viata mea, povestile mele

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro