Autor: Luigi Pirandello
Rating:

Cartea asta mi-a fost recomandată ca un raspuns. Eram într-o discuţie şi aveam impresia că cel de lângă mine ma vede cu totul altfel decât ştiu eu că sunt. I-am spus atunci destul de indignată, deşi acele lucruri erau complimente, că nimic din ce spune nu e adevărat, că el mă creează. Unul, nici unul şi o sută de mii a fost replica.

Această carte conţine un adevăr ce poate fi luat drept o revelaţie fundamentală, în măsură să te aducă la nebunie, aşa cum l-a adus pe personajul nostru principal, sau poate fi luat drept un lucru interesant, care dă de gândit şi poate fi folosit în mod pozitiv dacă îl accepţi cu relaxare.

Adevărul i se întrezăreşte lui Moscarda încă de la prima pagină a cărţii, într-un moment în care se uita în oglindă şi soţia lui, zâmbindu-i maliţios, îl întreabă dacă se uită în ce parte îi atârnă nasul. În acel moment îşi dă seama că nasul lui atârnă într-o parte, lucru la care nu se gândise niciodată. Îşi dă seama că ceilalţi îl văd altfel decât se vede el şi începe o cercetare ce îi va deveni, în timp, pantă de alunecare spre autism.

Următorul lucru pe care îl face este să întrebe alţi cunoscuţi dacă au observat că nasul îi atârnă într-o parte şi, apoi, drept răzbunare, le semnifică şi lor un defect pe care îl au. Iar ei încep să facă acelaşi lucru propagând elementul declanşator mai departe.

Cercetarea continuă cu încercarea lui de a se vedea în oglindă aşa cum îl văd ceilalţi, fără a se vedea pe el privindu-se. Sună complicat şi paradoxal şi poate de aceea scriitorul repetă ideea atât de atât de des, încât m-a făcut să las de câteva ori cartea din mână. Eşti unul pentru cel cu care vorbeşti la un moment dat, nici unul pentru tine şi o sută de mii, prin ochii tuturor celor care te-au cunoscut.

Ideea, exprimată mai simplu, şi adevărul de care vorbeam, este că fiecare dintre cei care ne cunosc îşi construieşte o imagine diferită despre noi, în funcţie de experienţa lor de viaţă, sistemul de valori, dispoziţie sau alte variabile contextuale, alta decât imaginea noastră de sine.

Moscarda începe să devină autist din momentul în care îşi propune să demonstreze celorlalţi că nu este cine cred ei. Astfel, începe să-şi ignore nevasta sau să-i spună lucruri nefireşti, se răsteşte la cei care lucrau pentru banca pe care o avea în posesie, ajunge să "îşi" fure actele unui cunoscut pe care îl dă afară din casă, iar imediat apoi i-o donează cu generozitate, vrea să lichideze banca deşi nu are altă sursă de venit, în tot acest timp fremătând interior în căutarea sinelui.

Consecinţele acestor evenimente vor fi mod evident grave însă personajul nostru simte satisfacţia faptului că a demonstrat ceva şi simte că poate fi liber doar singur. Un citat emoţionant despre faptul că îşi refuză la sfârşit chiar propriul nume: "Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond".

Frumos. Şi totuşi, pe mine nu m-a convins. M-a făcut să mă gândesc mai mult la această idee, să fiu conştientă de faptul că uneori sunt văzută altfel decât aş vrea. Însă ceea ce mi se pare important este să nu rupem legăturile când ne dăm seama de asta, ci să încercăm să vedem care e imaginea celorlalţi despre noi, să vedem care sunt punctele ei slabe, pe care le vrem schimbate şi să facem apoi ceva pentru a le schimba. Putem fi liberi şi alături de ceilalţi.

Scrisă de Gia Codrescu