Am un ataşament special pentru ceea ce se numeşte “romane clasice”, scrise şi publicate mai ales în secolul al XIX-lea dar şi pe la începutul secolului XX. Mi se pare că era mai greu să scrii o carte de succes atunci: pretenţiile erau altele, cititorii erau mai rafinaţi, iar subiectele de discuţie nu erau atât de multe ca în zilele noastre.

Însă ce era şi mai greu era să publici o carte de succes fiind femeie. Desigur că la un moment dat emanciparea a lovit şi domeniul literaturii, însă mentalitatea a rămas, cel puţin la început, aceeaşi: sexul slab nu putea scrie decât lucrări slabe. Prin urmare sexul slab s-a văzut nevoit să fenteze mentalitatea: a publicat sub diverse pseudonime.

Chiar şi la adăpostul unui pseudonim, La Răscruce de vânturi a fost primit cu reticenţă. Acest lucru s-a datorat probabil faptului că societatea nu era pregătită să accepte că oamenii pot fi atât de cruzi: Heathcliff, personajul principal, este abuzat fizic de către fratele său vitreg, iar mai târziu el este brutal cu soţia, fiul său şi copiii care îi rămân în grijă. Timpul însă a oferit Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Emily Bronte i-a fost recunoscut meritul de a fi scris o capodoperă.

Povestea de dragoste dintre Heathcliff şi Catherine a acaparat imaginaţia multor generaţii, cu atât mai mult cu cât atmosfera gotică domneşte peste roman, marcat pe alocuri de câteva întâmplări supranaturale. Iar felul în care cei doi, deşi se iubesc, se distrug reciproc şi îi distrug şi pe cei din jurul lor a determinat revolta interioară a multor cititoare, în special. Rămâne însă nota optimistă din final: aceea că cei doi se reîntâlnesc la un alt nivel al existenţei.

Pe la jumătatea anilor 1800 Mary Anne Evans a avut şi ea de făcut o alegere: vroia ca romanele scrise de ea să fie percepute doar ca “alte romane uşurele, de dragoste” sau vroia să fie luate în serios? A ales varianta din urmă, iar singura posibilitate ca lucurul acesta să se întâmple a fost să scrie sub un nume de bărbat. Aşa a apărut George Eliot şi aşa a apărut, mai târziu, unul dintre cele mai bune romane ale ei, Middlemarch.

Subiectele pe care le abordează romanul sunt unele de interes pentru perioada în care a apărut: situaţia femeilor la început de secol nouăsprezece, incluzând prejudecăţile legate de căsătorie, educaţia, snobismul, felul în care unii sunt conduşi de idealism, ba chiar şi subiecte politice. Toate acestea folosindu-se de câteva poveşti pe care Eliot le urmăreşte îndeaproape.
Deşi romanul ar putea fi considerat doar o altă frescă a societăţii englezeşti a acelor vremuri (caz în care oricum ar fi valoros prin multitudinea aspectelor pe care le tratează), una din marile realizări ale autoarei este dibăcia cu care jonglează cu atât de multe planuri narative, o caracteristică a romanelor moderne, dar şi cu multe personaje, fără să le încurce, şi fără să inducă cititorul în eroare.

Câteva decenii mai târziu, o mare admiratoare a romanului lui George Eliot scria fără să se mai ascundă sub un nume fals, despre suicid, homosexualitate, frustrări dar şi mari bucurii, urmărind-o pe protagonista sa de-a lungul unei zile prin Londra. Protagonista este Mrs Dalloway, din romanul cu acelaşi nume, iar scriitoarea este una din precursoarele modernismului, Virginia Woolf.

Frumuseţea romanului stă în faptul că orice femeie se poate recunoaşte în Clarissa Dalloway: o zi aproape obişnuită, în care drumurile pe care le face şi oamenii pe care îi întâlneşte îi aduc aminte de momente din trecutul ei şi o fac să mediteze la deciziile pe care le-a luat şi la viaţa ei din momentul desfăşurării acţiunii- la fel cum fiecare are propriile întrebări, regrete şi probleme.

De partea cealaltă a oceanului, puţin mai târziu, Margaret Mitchell scria povestea unei femei puternice dar răsfăţate, fără regrete, care a ştiut ce vrea de la viaţă şi care a făcut tot posibilul să obţină ce şi-a dorit. Pe aripile vântului se numeşte romanul care este încă în topul celor mai bine vândute cărţi din întreaga lume, iar Scarlett O’Hara este figura emblematică a romanelor care tratează perioada Războiului Civil American şi a Reconstrucţiei de după acesta.

Nu cred să fie cineva care să nu cunoască acţiunea din Pe aripile vântului, fie din carte, fie din filmul omonim. Însă nu acţiunea este motivul pentru care am inclus romanul în această listă. Din acest punct de vedere nu există nimic remarcabil- un bildungsroman despre o femeie care întâmpină mai puţine greutăţi decât alte personaje. Motivul este numărul mare al detaliilor istorice, verificate cu atenţie de către autoare, care fac din roman o carte de istorie în sine, o variantă pentru cei care ocolesc studiile rigide.

Un studiu rigid, probabil ocolit şi el, s-ar putea scrie în ziua de azi şi despre relaţiile dintre oameni, mai ales dintre bărbaţi şi femei. Şi deşi contextul este puţin schimbat, cu siguranţă că s-ar putea trage concluzia că nu am depăşit niciodată câteva probleme fundamentale, indiferent de secolul în care ne-am aflat.

De exemplu, întorcându-ne de unde am plecat, la începutul secolului nouăsprezece, găsim un roman semnat de Jane Austen cu pseudonimul “A Lady”, în care cele cinci fete (în frunte cu Elizabeth Bennet) ale unei familii de nobili englezi, încearcă să îşi găsească soţi potriviţi. Răsturnările de situaţie sunt aproape comice dacă nu ne-am da seama că de fapt acestea au loc încă şi în vieţile noastre: ne îndrăgostim de persoanele nepotrivite, cucerim persoane care nu ne interesează şi dezvoltăm pasiuni fără să ne dăm seama. Iar în tot timpul acesta suntem mândri şi avem prejudecăţi faţă de ceilalţi, aşa cum de fapt o spune şi romanul lui Austen, Mândrie şi prejudecată.

Poate că romanele acestor autoare sunt citite cu sete şi azi datorită faptului că abordează teme sentimentale. Dar dacă am trage această concluzie ar însemna să ne încadrăm în aceeaşi mentalitate învechită de acum două secole. În schimb, uitându-mă mai sus, îmi dau seama că motivul pentru care am amintit despre cele cinci autoare este tocmai acela că nu s-au limitat la a discuta despre sentimente, pe care totuşi nu le-au omis cu ipocrizie. Fie au vorbit şi despre politică, fie despre istorie, despre orientări sexuale, moralitate sau păcat.
Cu alte cuvinte, au demonstrat că pot scrie la fel de bine ca orice bărbat şi au deschis drumul autoarelor premiate de azi.

Scris de Raluca Alexe