Anul trecut, Fundaţia Dinu Patriciu a organizat a doua ediţie a Galei Premiilor în Educaţie, o competiţie care are ca scop premierea proiectelor, a oamenilor şi a organizaţiilor care au un impact semnificativ asupra sistemului educaţional din România. Premiile în valoare totală de 250.000 euro au fost primite de elevi, profesori, studenţi, cercetători, bibliotecari dar şi şcoli, facultăţi şi ONG-uri care s-au remarcat prin rezultate deosebite şi activităţi extra-curriculare în domeniul educaţional.

În cele ce urmează veţi citi un interviu cu Zoe Petre, câştigătoarea premiului special Opera Omnia, un adevărat mentor pentru studenţii şi doctoranzii pe care i-a coordonat în cadrul Facultăţii de Istorie.

bookblog.ro: Ce credeţi că ar trebui să urmărească un profesor prin activitatatea sa didactică?

Zoe Petre: Sensul activității didactice a unui profesor este acela de a contribui la formarea intelectuală și morală a discipolilor săi. În afara acestei misiuni esențiale, noțiunea însăși de profesor este vidă și chiar expusă suspiciunii de impostură. Evident, această definiție foarte generală comportă multe elemente constitutive, funcție de vârsta elevilor, dar și de nivelul și scopul procesului de formare pe care aceștia îl parcurg.

Un profesor universitar, ca mine, are o dublă responsabilitate, față de tinerii pe care îi formează, dar și față de societatea căreia îi oferă produsul final – o nouă generație de profesioniști în domeniul respectiv; această răspundere față de societate este cu atât mai stringentă, cu cât după studiile universitare nu mai urmează altă etapă a uceniciei- la încheierea acestor studii, tinerii trebuie să fie capabili să se integreze în viața adultă și să răspundă corect exigențelor acesteia.

Tot așa cum un profesor de la facultatea de medicină poartă responsabilitatea foarte apăsătoare a măsurii în care elevul său e capabil, odată ce primește diploma, să nu facă rău, ci să ușureze suferința semenilor săi, tot așa orice sistem universitar și fiecare dintre membrii acestuia au obligația de a nu trimite în societate persoane insuficient calificate pentru rostul pe care îl au de îndeplinit.

bb: Care este "reţeta succesului" unui profesor? Cum ajunge el să fie iubit de elevi/ studenţi?

Z.P.: Nu știu dacă e o problemă de iubire, cum spuneți dvs. Evident, pentru ca un student să opteze pentru cursul unui profesor, pentru a-și face lucrarea de licență sau de doctorat sub îndrumarea lui, e preferabil ca profesorul respectiv să nu îi fie antipatic. Mai ales studenții buni, însă, optează funcție de propriile pasiuni intelectuale, nu de persoane.

Nu cred că există o rețetă unică. Numitorul comun este un aliaj de respect față de profesie și de exigențele acesteia și de respect față de studentul care se pregătește pentru a răspunde acestor exigențe. Respectul acesta, și față de meserie, și față de interlocutori, ne obligă să fim mereu la curent cu tot ce e nou, să integrăm aceste elemente novatoare în mod armonios în cunoștințele specifice domeniului, dar și să comunicăm deschis și interesant cu studenții.

Plictiseala în sala de curs e cel mai mare dușman al formării viitorilor specialiști. În 1990, am avut cea mai bună confirmare a faptului că studenții sunt prioritar interesați de calitatea intelectuală și morală a profesorilor lor: imediat după revoluție, cînd universitățile erau în fierbere, studenții au votat în masă nu doar cu mine ca decan – ar fi putut însemna că e vorba de afecțiune – ci și cu colegi de-ai mei dintre cei mai severi, dar și dintre cei foarte serioși.

bb: Ce importanţă are istoria? De ce să o studiem?

Z.P.: Istoria este disciplina care sistematizează și face să fie inteligibilă experiența generațiilor trecute. Fără această dimensiune, rămânem mereu la o cunoaștere superficială și simplistă a societății și a culturii. Formarea personalității umane complete și mai ales a cetățeanului conștient de drepturile și de obligațiile sale într-o democrație nu se poate realiza fără această dimensiune a înțelegerii experiențelor din trecut. Identitatea unei națiuni civice nu poate fi construită în afara memoriei istorice. Dacă nu am ști istorie, cum am putea deosebi între democrație și dictatură?

bb: Ce înseamnă cercetarea ştiinţifică la Facultatea de Istorie?

Z.P.: Istoricii au, cum spuneam, misiunea de a înțelege și de a face să fie inteligibilă experiența trecută: asta înseamnă atât cercetarea vestigiilor arheologice ale epocilor foarte îndelungate în care nu se cunoștea scrisul, cât și studierea documentelor scrise din epocile istorice sau a celor mai recente. Spun “documente” în sensul cel mai larg al cuvântului – de pildă, incluzând aici și memoria nescrisă a experiențelor individuale – dar toate astea nu pot fi corect înțelese și interpretate fără o lectură foarte bogată și constantă, atât a surselor scrise, cât și a literaturii secundare, care le comentează și le intepretează.

bb: Ce rol credeţi că are lectura în formarea unui tânăr?

Z.P.: De 2800 de ani, de când grecii au inventat scrierea alfabetică, cantitatea de informații transmise în scris a tot crescut. Orice copil, orice tânăr, orice adult, poate, prin intermediul lecturii, să trăiască infinit mai multe vieți decât unica viață “nealfabetizată” pe care natura i-a dat-o. Acest transfer este atractiv – de asta copiii își sâcâie părinții să le spună povești, apoi să le dea bani de cinema; de asta, în generațiile actuale, atâția citesc reviste glossy sau bloguri. Cred că e mai ales misiunea școlii să cultive și să canalizeze această pornire naturală înspre frecventarea marilor valori ale culturii universale.

bb: Ce ar trebui să facem pentru ca lumea să citească mai mult? Ce poate face un profesor universitar pentru a-şi stimula studenţii să citească mai mult?

Z.P.: Întrebarea nu e dintre cele care pot avea un singur răspuns. De exemplu: și eu, și studenții mei, citim foarte mult în format electronic, pentru că acum revistele de specialitate sunt accesibile prin Internet, dar și fiindcă o cantitate uriașă de literatură, de la Gilgamesh și Iliada până la autori strict contemporani, se găsește în diferite biblioteci electronice. Înseamnă oare asta că nu citim?

În orice societate, există familii în casa cărora nu găsești nicio carte. Copiii lor ar trebui să fie în mai mare măsură în grija profesorilor. Cât îi privește pe studenții mei, ei se împart în două categorii foarte diferite: cei pe care trebuie să-i seduci, păcălești, obligi, etc., să citească, și cei pe care trebuie să-i convingi că mai trebuie și să se plimbe la Șosea din când în când.

bb: Spuneţi-mi 3 cărţi pe care ar trebui să le citească orice student înainte să termine facultatea.

Z.P.: E vorba, presupun, de Facultatea de Istorie: cine nu a citit Istoria Războiului Peloponesiac, de Tucidide, Civilizația Occidentului Medieval, de Jacques le Goff, și Regele Lear, de Shakespeare, nu va fi niciodată un istoric complet.

bb: Înţeleg că v-aţi retras din învăţământ. Spuneţi-mi cum vă veţi ocupa timpul de acum încolo?

Z.P.: Nu știu dacă e chiar adevărat că m-aș fi retras. După 49 de ani de profesorat, când am împlinit 70 de ani – cea mai înaintată vârstă până la care poți fi profesor titular – am ieșit la pensie, dar, câtă vreme nu voi stânjeni promovarea unor colegi mai tineri și cât îmi mai este îngăduit de lege, continui să conduc doctorate și să țin cursuri. Nu am încetat, pe de altă parte, să cercetez documente și să scriu – studii, articole, cărți de istorie. Și mai ales nu am încetat să citesc. Aici am o vechime cu mult mai mare decât în învățământ, cam de 66 de ani, șă sper să reușesc să sporesc mereu această vechime în câmpul lecturii.