PROMIT SĂ SCRIU ȘI DESPRE CĂRȚI, MOMENTAN AM COPIAT UN CITAT DIN KAFKA
Scris de Bogdan Cosa • 6 August 2014 • in categoria Articole Speciale, Recomandari
Îi explicam la un moment dat Irinei (partenera mea de viață – n.a.) că oamenii de doi metri, ca mine și ca Andrei, prietenul nostru, se cocoșează pentru că (1) sunt jenați constant de complimentele/jignirile mirate ale celor din jur, dar și pentru că (2) trăind în societate, tind în mod firesc către OK-ul acesteia – căci „în mijlocul orașului am fost crescut, chiar în mijlocul orașului. Nu, de pildă, în vreo ruină din munți sau pe malul lacului”.
Punct în care vine capcana altruismului ca unică soluție: luând de bun faptul că scundul nu poate face eforturi să se lungească – deși tocmai el își dorește mai abitir să-l privești în ochi când discutați, chiar și atunci când stați împreună pe un gard și fumați, chiar și-atunci o să-l vezi că întoarce capul spre tine – omului înalt nu i-a rămas decât să echilibreze raportul din umeri (e drept, ar fi putut-o face și lăsându-se ușor din genunchi, dar cel pe care îl însoțea Primul Cocoșat se grăbea undeva și n-a avut timp de călcătura strâmbă a tovarășului).
Fapt: noi, cei foarte înalți, ne cocoșăm zi de zi de dragul vostru.
Fapt: mi-ar plăcea, într-o bună zi și de dragul nostru, să văd cum începeți să călcați pe vârfuri când mergem împreună undeva; la semafor, după ani și ani și spre binele vostru, ne-ar intra și nouă reflexul ăsta, să vă tot facem observație: băi, călcâiele pe pământ!
Paragraf necesar delimitărilor:
Da, femeile scunde fac eforturi, își aduc aportul la echilibrarea raportului. Și da, poate că o să facă și bărbații scunzi, poate că Ceva o să evolueze astfel încât Altceva să regleze și aspectul ăsta, și chiar dacă eu nu mai apuc, poate copiii mei… ei bine, măcar copiii mei să nu se mai trezească cu dureri de spate, că de la asta pornisem, că sunt undeva unde nu trebuie să stau de vorbă cu nimeni și, citindu-l azi dimineață pe Kafka, am observat că stau foarte demn pe vasul de toaletă, cu morgă, așa, dar de fapt stăteam doar foarte drept.
Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Bogdan Cosa spune:
E superb ce spuneți despre romanul lui Antonie Plămădeală, mulțumesc, o să întreb de el cu prima ocazie.
-
Florin spune:
A fost reeditat recent, l-am văzut într-o librărie, dar nu reţin la ce editură s-a întâmplat “minunea”. Eu l-am citit şi recitit într-o ediţie din mileniul trecut. Îmi place aşa de mult treaba asta cu “mileniul trecut”, de parcă ar fi vorba de anul 1014. Şi da, ne-am născut în secolul în care a trăit Kafka, adică putem să spunem că am fost contemporani de veac cu el. Iar asta e ca şi cum am spune că am fost contemporani de mileniu cu “Tristan şi Isolda” sau cu “Parsifal”. Evident, şi cu mulţi alţii de după. Putem să vorbim la ‘per tu’, nu mă deranjează.
-
-
Bogdan Cosa spune:
Asa e, mersi.
Cred ca pana nu te trage cineva de maneca – fiindca `aport` e folosit mai mereu in sensul de `contributie`, fara nuanta asta (foarte clara daca esti atent la originea lui) care duce in ro la pleonasm – nu te prinzi ca gresesti decat daca graseiezi (sau daca esti foarte inteligent, fireste). -
Ovidiu Leonte spune:
Interesant…
Ne sugerezi cum formulăm fără pleonasm? Chiar sunt curios…
:)
-
Florin spune:
7 August 2014 | 2:22 am
Cu scuzele de rigoare, nu pentru nevoia de contrazicere, ci pentru sugestie, aşadar “luând de bun faptul că scundul nu poate face eforturi să se lungească”, ţi-aş propune, în cazul în care nu ai făcut-o deja, lecturarea romanului “Trei ceasuri în iad”, al lui Antonie Plămădeală, pentru că aici se întâmplă miracolul, la modul concret (dincolo de parabola frumos sculptată a unui transplant de memorie): scundul devine cu adevărat (mai) lung. Un roman foarte bun (l-aş cataloga printre cele mai bune ale secolului 20), pe nedrept lăsat în umbră. Ei, dar cei de 2 metri aproape că ating cu mâna cerul, ceea ce nu-i puţin lucru.