Autor: Ovidiu Hurduzeu
Rating:

Dincolo de kitsch-ul tulburător al copertei şi de grosolănia provocatoare a titlului, Unabomber: Profetul ucigaş este o carte revelatoare. Dacă în precedentul volum, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, d-l Ovidiu Hurduzeu comitea actul imperial de a dispera eseistic împotriva unei lumi stăpânite de pasivitatea gândului şi de acceptarea molcuţă a propriilor vicii, acum, cu aceeaşi percutanţă şi cu aceeaşi inclasificabilă metodă, autorul se lansează într-un original studiu de caz.

Subiectul "studiului" îl constituie Dr. Theodore Kaczynski, alias Unabomber, cunoscut ca fiind... cel mai căutat terorist din istoria Statelor Unite ale Americii. FBI a reuşit să-l identifice abia după o urmărire de 18 ani, care a costat $60.000.000 (cam cât preţul de construcţie al penitenciarului de maximă siguranţă unde a fost închis ulterior) şi care probabil că nu s-ar fi încheiat prea curând dacă Unabomber nu ar fi fost trădat de fratele său, în anul 1996. Ceea ce-l diferenţiază fundamental pe Unabomber de tipul clasic al teroristului este traseul său biografic, metoda de lucru şi motivaţia actelor sale. Copil supradotat, Kaczynski intră la Universitatea Harvard la 16 ani - în 1958, iar nouă ani mai târziu predă matematica la University of California, Berkeley, ca asistent. După doi ani de activitate, fără nici un motiv aparent, se izolează undeva în apropierea orăşelului Lincoln, Montana, unde-şi construieşte o cabană de lemn, fără electricitate şi apă curentă. Aici urmează să trăiască precum un pustnic - procurându-şi singur hrana, vânând, îngrijind de grădină, citind şi scriind în jurnal. Începând din 1978, va plasa prin diverse state 16 bombe (toate asamblate artizanal din materiale precum ţevi, lame de bărbierit, cuie, capace de plastic), ucigând 3 persoane şi rănind alte 23.

La fel de uluitor este şi sistemul te(r)oretic de cauze, motivaţii şi scopuri pentru care Unabomber acţionează. El caută să anihileze persoane care deţin funcţii de conducere în companiile de aviaţie, proprietari de magazine de computere şi, mai cu seamă, profesori universitari sau cercetători în domeniul electronicii, geneticii, informaticii. Victimele lui sunt însă abstracte, simbolizând prin activitatea sau profesia lor ceea ce Unabomber vrea să pulverizeze, anume societatea postindustrială, care urmăreşte reducerea individului la stadiul de rotiţă utilă, impersonală, interşanjabilă în angrenajul social. Metodele utilizate de "Sistem" pentru atingerea acestui ţel: ideologia stângistă - a multiculturalismului minimalizator şi ignorant, a minorităţilor utilizate ca pretext pentru preluarea puterii, a limbajului masacrat prin dogmatica obtuză a politically-correctness-ului, a ecologismului agresiv şi globalismului pustiitor, a relativităţii culturale şi a protestului "revoluţionar" împotriva valorilor "patriarhiale": familia, religia, heterosexualitatea, ierarhia socială - împerecheată vivace cu tehnolatria, consumismul feroce, controlul asupra comportamentului uman, propaganda publicitară, ingineria genetică etc. Individul, astfel formalizat şi formolizat de canoanele tehnosociale, se emaciază. Sugrumat lent de artificial, devine el însuşi instrument. Inexpresiv, fără personalitate, fără iniţiative şi responsabilităţi majore, fără speranţe şi libertate. Aceste idei se regăsesc în Manifestul Unabomber (redat integral în volum), un document stupefiant, ale cărui patos şi luciditate îl separă radical pe Kaczynski de orice alt gen de criminal şi face din el, în chip neprevăzut, o adevărată conştiinţă a epocii sale.

Importanţa problemelor care îl frământă, furia cu care diagnostichează o lume în aseptică descompunere, sau detalii teatrale precum timbrele cu Eugene O'Neill lipite tipicar pe coletele în care-şi expediază bombele, asemănarea cu personajul "Profesorul" din romanul Agentul secret al lui Joseph Conrad, admiraţia pentru Însemnările din subterană, mistica lemnului - utilizat la construcţia bombelor, dar şi ca simbol multivalent al luptei sale, au făcut imposibilă conturarea unui portret psihologic adecvat, realmente util capturării lui. Încercările anchetatorilor, ale "specialiştilor" utilizând metode "ştiinţifice" pentru rezolvarea cazului, s-au dovedit a fi naive, ridicole şi fanteziste. Subtilitatea lui Kaczynski a dinamitat grilele de investigare, transformând o impunătoare urmărire penală într-un joc de "hoţii şi vardiştii". Iar literatura capătă astfel o nouă şi neprevăzută vocaţie... criminalistică.

Unabomber are un nu-ştiu-ce de personaj dostoievskian. De neadaptat, crud fără a fi lipsit de sensibilitate, dotat cu o inteligenţă sclipitoare, profetul fără de mistică, dar cu o copleşitoare intuiţie a mecanismelor răului, îşi propune nu mântuirea, ci prăbuşirea lumii pentru o nouă renaştere. Sinteză stranie de hiper-raţionalism raskolnikovian, sensibilitate de Mîşkin, contradictoriu ca un Ivan Karamazov, Kaczynski are acea îndârjită forţă caracteristică asceţilor, sfinţilor, geniilor şi eroilor (nefăcând parte din nici una din aceste categorii). Respinge orice determinism şi orice clişeu social, îşi creează propriul set de reguli morale şi îşi trăieşte adevărul fără compromis şi rest, complet şi "concret, cu fiecare zvâcnire a sângelui în tâmple".

Această vocaţie de personaj a lui Unabomber constituie, de fapt, miza cărţii d-lui Ovidiu Hurduzeu. Rezumându-ne la "realitatea" istorică a faptelor, cazul este închis. Kaczynski este condamnat de peste 11 ani şi, excluzând eventuale noi şi insignifiante conflicte procedurale, lucrurile nu se mai pot schimba. Dar, ca pentru orice personalitate care iese din banal, s-a încercat - din ignoranţă întreţinută mediatic, dar şi din calcul cinic - reducerea ideilor lui Kaczynski la aspecte facile, insistându-se jenant pe raporturile conflictuale cu părinţii şi forţându-se etichetarea lui ca simplu caz patologic. (De exemplu, Karen Froming, psihologul ales chiar de avocaţii apărării l-a declarat ritos drept "schizofrenic paranoic", dar într-o formă a bolii în care simptomele evidente sunt absente (!), opinie argumentată prin convingerea că "ideea sa potrivit căreia tehnologia este mijlocul prin care oamenii se autodistrug şi distrug lumea" reprezintă prin sine însăşi dovada faptului că Unabomber este doar un simplu maniac). Explicaţia mai subtilă ne este livrată de autor: "Nimic mai confortabil decât un Unabomber plasat în afara lumii noastre. Negativitatea sa sporeşte pozitivitatea absolută a propriului nostru univers. Cu cât Unabomber apare mai primitiv, mai "neom", cu atât ne considerăm noi mai civilizaţi, mai umani. [...] Denunţându-l drept "câine turbat care muşcă" şi "marginal absolut", trăim cu impresia că ne-am separat de "rău" într-un mod radical. Unabomber ne purifică, ne face să ne simţim confortabil" .

Cartea d-lui Ovidiu Hurduzeu este, în fapt, un act de reabilitare literară a Kaczynski - operată printr-un neaşteptat procedeu de transformare a acestuia din individ în personaj-persoană. În acest scop, autorul nu se angajează însă nici într-o biografie romanţată, îngreunată beletristic (aceasta ar fi putut duce la discreditarea totală a teoriilor din Manifest), nici pentru un studiu socio-politico-filozofic (în acest caz, Unabomber ar fi rămas în umbră, doar ca un pretext, iar nu ca un om viu, "încarnat", cum îi place autorului să spună). Ca urmare, nu mai pare atât de surprinzător faptul că Unabomber: Profetul ucigaş începe ca un thriller (ce-i drept, perfectibil sub aspectul tehnicii), continuă cu fixarea în registru jurnalistic a contextului în care persoana-personaj îşi face remarcată prezenţa şi cu urmărirea evoluţiei teroristului şi a reacţiilor societăţii, completată cu numeroase crochiuri filozofice. Urmează un imprevizibil interviu imaginar al autorului cu Kaczynski, filmul trădării şi al "procesului", iar Manifestul şi ficţiunea Corabia nebunilor sunt secondate de o serie de reflecţii pe aceeaşi temă - a totalitarismului tehnologic. După postfaţa tonică aparţinând lui Mircea Platon - de natură să completeze dialogul ideatic întreţinut pe parcurs, o cronologie şi o bibliografie selectivă, volumul se încheie cu un puseu de autenticitate documentară - un schimb de scrisori reale între Ovidiu Hurduzeu şi terorist.

Doar prin această alchimie a scriiturii, autorul poate media onest întâlnirea cititorului, aspră şi revigorantă, cu Unabomber. Abia din acest punct se poate demara analiza critică, se pot ridica amendamente şi pronunţa sentinţe. Abia de aici încolo ne putem întreba cine a învins. Din punct de vedere penal, ştim deja răspunsul. Numai că, filtrată prin prisma ideilor, lumea văzută prin ochii lui Kaczynski devine cu adevărat alarmantă, atât de alarmantă încât titlul cărţii poate să nici nu mai pară atât de deplasat.

Scrisă de Silviu Man