bookblog.ro

---

Darul lui Jonas/ The Giver

Scris de • 9 September 2014 • in categoria Recomandari, Carte vs film

afisCe te face uman?

Imaginează-ți o lume uniformizată în care toți suntem îmbrăcați în același fel, locuim în case identice, avem aceeași zi de naștere, mâncăm la aceeași oră, ne trezim în același timp și totul se desfășoară după un program clar.

În acest caz, tot ceea ce ne mai face umani sunt emoțiile. Dar dacă și ele sunt scoase din joc?

În lumea distopică prezentată de filmul The Giver – Darul lui Jonas (2014) oamenii au parte de o fercire aparentă și gri – la propriu – în care nu cunosc intimitatea sau sentimentele puternice. Cu toții apar pe lume la Născătoare, sunt repartizați unei familii și trec prin diverse praguri spre maturizare, urmând ca în adolescență să fie inițiați în meseria ce li se potrivește, căci întreaga societate este un imens Big Brother care te urmărește și analizează abilitățile tale și la ce ar putea fi folosite.

The Giver este ecranizarea romanului omonim al autoarei americane Lois Lowry, tradus în limba română la editura Arthur cu titlul „Darul lui Jonas”. Producția a avut premiera pe 5 septembrie sub regia lui Phillip Noyce.

Intriga începe atunci când Jonas (Brenton Thwaites), un adolescent aparent banal, este desemnat să joace rolul Primitorului – cel care va fi depozitarul întregii memorii a omenirii. Căci, atunci când orice urmă de unicitate a fost îndepărtată, au fost șterse și amintirile despre întreaga umanitate. Jonas primește de la înaintașul lui, Jeff Bridges în film, cel care devine The Giver, amitiri despre o vreme în care existau zăpadă și sănii, deșert, munți și păduri, muzică și dans, sentimente puternice precum dragostea, tandrețea, prietenia, dar și multă durere – violență, războaie, masacre, nedreptate. Și atunci te întrebi, lipsa iubirii justifică prezența unor asemenea atrocități?

img 1

Dar poate cel mai pregnant contrast și momentul în care îți dai seama că ceva se va schimba, este acela în care Jonas ajunge în locuința îndepărtată și ciudată a Dăruitorului. „Se numesc cărți.” Află el despre obiectele ciudate ce tapetează pereții de jur împrejur.

Și acum începe călătoria inițiatică a tânărului printre amintirile unei omeniri întregi ce îi vor fi transferate lui de către Dăruitor, ghidat de sutele de tomuri. Acesta este momentul în care culorile apar pe peliculă. Odată cu merele roșii, umanitatea reapare în scenă :).

Ca orice adolescent, Jonas vrea ca prietena sa, și cea de care s-a îndrăgostit, Fiona (Odeya Rush), să experimenteze și ea sentimentele. Cadrele apropiate de chipul celor doi redau ciudățenia situației într-o lume în care nu ai voie să atingi alte persoane.

Nu am vorbit despre personajul jucat de Meryl Streep, liderul înțelepților, cea care se străduiește să mențină totul conform ordinii existente și care are un rol ceva mai amplu în film față de carte. Una dintre replicile ei este și cea care rezumă cel mai bine motivul pentru care s-a ajuns la situația respectivă: „Atunci când oamenii sunt lăsați să aleagă, ei aleg prost.”

Dar se pare că memoria oamenirii poate fi redobândită de la unicul Purtător de către toți reprezentanții ei. Cum se întâmplă asta și ce îl face pe Jonas să vrea să își asume acest rol, vă las pe voi să aflați :).

 

 





Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Florin spune:

    Dincolo de considerentele filmului/ cărţii în cauză, ce mi se pare spectaculos, Andreea, este referinţa „înregimentării” tuturor cărţilor umanităţii într-o bibliotecă aşa-zis unică. Care, dacă ar fi să imaginăm un scenariu distopic (pentru că de o lume distopică vorbeai/ vorbeşte filmul), are toate şansele să dispară. Dacă, în succesiunea mai multor procese, cartea fizică ar dispare, şi toată informaţia umanităţii ar fi stocată la un moment dat pe un hard uriaş, oare nu ar exista riscul ca acea informaţie să fie distrusă printr-un simplu „delete”? Oare nu la fel s-a întâmplat cu Biblioteca din Alexandria? Nu ne interesează cine a efectuat actul de pirogeneză, ci ideea în sine, respectiv faptul că o umanitate fără cărţi (fără informaţie) îşi pierde însăşi sensul de umanitate. Că devine o maşinărie împotriva ei însăşi.
    Am auzit mai demult un argument comparativ care mi-a plăcut oarecum: un om care este înfometat şi pe punctul să moară de foame îşi pune mintea la contribuţie ca să găsească o soluţie pentru a supravieţui, astfel că actul lui de a gândi creativ îi salvează viaţa; tot la fel s-ar fi întâmplat şi cu Biblioteca din Alexandria: a fost distrusă pentru ca lumea să reconstruiască, printr-un proces de gândire creativ, totul de la zero. Acest argument, transpus în zilele noastre, ar suna astfel: omenirea ajunsă la un plin informativ (ceea ce Fukuyama numea „sfârşitul istoriei”, aşadar nu sfârşitul lumii) nu poate să mai continue pentru că se va distruge pe ea însăşi, iar singura soluţie ar fi distrugerea acestui plin informativ, pentru ca lumea să reclădească totul de la zero. Ei bine, eu nu sunt neapărat de acord cu aceste teorii, dar mă bucur că filmul/ cartea în cauză pune nişte puncte de întrebare în privinţa raportării noastre la lumea cărţilor ca depozitară a sentimentelor nobile ale umanităţii.
    Dincolo de orice manipulare ori teorie a conspiraţiei, există câte un mic sau mare adevăr în toate. A propos, cu ceva timp în urmă, după primul război din Irak, auzisem o ştire în mass-media care m-a bulversat: soldaţii americani au permis insurgenţilor irakieni, după ce i-au drogat, să devasteze cel mai vechi muzeu din lume, respectiv Muzeul de istorie din Bagdad, unde existau exponate din vremea regelui Nabucodonosor ori din vremuri şi mai străvechi. Nu ştirea în sine contează, poate nici faptul că anume cineva se luptă împotriva unei idei, a unei religii sau a unei naţionalităţi, ci faptul că fondul de carte (de informaţie, de istorie) al umanităţii poate ajunge pe mâna unor oameni inculţi (chiar dacă dirijaţi sau nu), care nu-şi propun altceva decât să-l distrugă. Eu unul nu-mi pot imagina o lume fără cărţi, singurele care pot să ne mai umanizeze atunci când noi înşine nu o mai putem face.

    raspunde

  2. Andreea Chebac spune:

    Si pe mine m-a atins cel mai tare in povestea asta felul in care sunt prezentate cartile. Ele pastreaza cunostinte, emotii. Sii dincolo de felul in care este impachetat totul sau de actiunea in sine, mi se pare un mod de a sustine lectura.

    raspunde

  3. Florin spune:

    Cărţile sunt, într-adevăr, un corpus viu, pentru că ele însele înmagazinează acel suflu rezultat nu numai din umanitatea autorilor aferenţi acestora, ci şi din cea a personajelor, ba chiar şi a virtualilor cititori.
    Subscriu şi eu, Andreea, oricărui subterfugiu care susţine lectura, indiferent de mijloace (cum ar fi un film, ori chiar prin intermediul lecturii însăşi, aşa cum e cazul, dacă e să dau un singur exemplu, „Cititorului din peşteră”, a lui Rui Zink).

    raspunde

  4. Anamaria spune:

    Finalul e pre brusc si Jonas nu poate fi numit erou deoarece el nu reuseste sa salveze lumea din comunitate ci doar pe el, desi planul era diferit. O carte buna, dar cu un final care m-a dezamagit. Filmul e foarte bun.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro