Pe mormântul celui lacom

Ce-a făcut cu lumina lunii
cel căruia nu-i mai ajungea propria dimensiune?
care nici n-a fost om,
doar l-au născut și el a suportat.

Străbătea noapte de noapte o pășune:
singur, pe întinderea orașului natal.
Legile fizicii provinciale
clipeau spre el des: Ai nevoie de sânge, așa-i?

A venit iubirea și l-a luat cu ea.
Și au alergat de la veterinar până la rege.
L-au primit toți oficialii
acelei dimensiuni.

Degeaba a primit porecla „Norocosul”
de la contemporanii săi
și degeaba își bătea joc
de strașnica superioritate simțită față de toate.

Și-a adus aminte de pășuni, pe care
s-ar putea întinde, ca un bun astrolog.
Dar nu-i putea fi rușine
în numele Orașului, al Pământului,
doar în numele unui singur Univers.

Ce-a făcut cu cea mai îndepărtată
piatră din portul Universului,
pe care iată, a fost inscripționat numele său –
și ce-a făcut cu Universul,
care s-a arcuit și peste această piatră funerară:

Ape teritoriale l-au asediat
Forțe teritoriale l-au măcinat
Dumnezeul teritorial a tolerat asta.

Filosoful orb și zgomotele

Iată-mă în splendoarea batjocoritoare a posibilităților mele.
Un tânăr ajuns la maturitate – ochii mei aproape umilitori,
Ochii mei aproape umilitori, urechea mea-i pentru lumea
aceasta.
Stau în același loc în care m-au crescut.
Acum vă voi spune din ce trăiesc, despre lucruri prinse
din zbor.
Nu fredonez nimic, nu-mi număr banii,
Cineva fredonează în spatele meu, tot el numără banii în
spatele meu,
Cineva își desface biciul în spatele lui și tot el oftează în
spatele lui,
Poate că-i o biserică în spatele meu, acolo șfichiuie biciul.

Înăuntru șfichiuie biciul, într-o mână stângace de Crist,
Mai adânc ieslea și răsuflarea celui nou-născut
Și mai adânc tăblițele de piatră – dalta dârdâie limpede,
Și la sfârșit altarul – acolo tace „La început” și acolo tace
„Sfârșitul”.

Dacă într-adevăr în spatele meu e o biserică, iată astfel
biserica.

Un eșec înfrumusețat

La capătul scărilor, parcă ar fi stat singur amarul
dar parcă tocmai l-ar fi vopsit cu o pensulă în dungi
stăpâna și colega lui, fericirea autoritară
și blana lui cenușie ar fi fost străbătută de convulsii;
fix când unul dintre noi a dat o fugă după lapte.

S-a întâmplat totul și apoi încă o dată totul,
stăteam rezemați de pervaz ca un cuplu căsătorit
dar era înainte de prânz și cei din casa de vizavi
la ora asta de obicei lucrează în oraș;
degeaba s-au întâmplat toate și apoi încă o dată toate.

Sâmbătă vom pune o mâță colorată în fereastră,
păstorul ne va mâna de dimineață perdelele,
ne desfacem dezbrăcați frunzele,
dar ne certăm, și asta se vede atât de mult,
încât cel care ar trage cu ochiul s-ar întrista.

Poeziile sunt scrise de István Kemény (n. 1961, Budapesta) și au apărut în antologia O îndepărtată alarmă aeriană, ieșită recent la Editura Charmides. Traducerea din maghiară îi aparține poetului Andrei Dósa,  al cărui contract a fost încălcat foarte finuț (fiind plătit cu doar 300 RON mai puțin de data aceasta) în comparație cu ce i s-a întâmplat în cazul romanelor traduse din maghiară pentru Editura All, situație despre care o să vorbim aici mai pe larg - dar într-o altă postare și pe un ton diferit.