bookblog.ro

---

DAN SOCIU, poetul generației noastre prostuțe

Scris de • 24 February 2015 • in categoria Editoriale, Noi aparitii, Recomandari

Așa cum zicea alt poet, mai tânăr și mai puțin celebru, despre care am vorbit în postarea precedentă, în lumea asta plină de amărăciune și de bătăi – și, aș adăuga eu, de artă oarbă și de poezie cu rateuri –, într-o lume literară autohtonă care a pierdut legătura cu lumea largă și ale ei calcule și tabieturi, devenind astfel o _____ ________ și cunoscând mai departe doar ________, Dan Sociu este momentan singurul poet care a ______, cel mai ____ și mai curajos. #PopPoetry #NumeroUno #PoateDoarMirceaCărtarescu

Practic, cu fiecare volum publicat, Dan Sociu dezvăluie o abordare și mai cool a literaturii (și cumva mai folositoare, trăgând-o din marea disperare într-o zonă familiară, din care o poate pescui cititorul cu mânuța lui).

Mizând pe o conectare veritabilă cu publicul, textul de față, inedit-inedit, încearcă o poezie 100% user friendly.

Chiar dacă pentru cititorul pretențios o să pară mai degrabă vulgară și batjocorită, arta lui Sociu, așa prostuță și fals-împiedicată, deplasată acum pe verticală, ar putea da însă lovitura la toate celelalte categorii. (Acum câteva decenii un personaj faimos deschidea aparatul de radio ca să asculte bluesmanii vremii, care-i făceau educația sentimentală – ca orice băiat deștept, visa și el la o viață mai bună. De ce n-am scrie și noi romane în care prietenii de pe Facebook ai eroului, înainte să plece la o băută, la un tun, la un viol în grup, să se-oprească preț de o țigară pe marginea drumului și, ca să-și facă curaj, să-l citeze pe Dan Sociu, pe care tocmai l-au auzit la radio între Puya și Smiley?)

 

Conatus


A lăsat două troilebuze să treacă şi m-a tras după ea în tramvaiul greşit
văzuse masculul cumplit, se pierduse

l-am simțit și-am luat-o acasă ca pe o prizonieră
am futut-o pînă i l-am scos din sistem.
Altădată, la un party, patru ţărani:
Să-l omorîm pe ţînţar, s-o satisfacem.

De patru ori la rînd am futut-o apoi şi la fiecare futai
se mai ştergea din amintirea ei încă un ţărănoi.

Cînd ieşeam pe uşă, o puneam în genunchi şi îi ridicam fusta.
Întîrziam ceva, destul cît să intrăm strălucitori în petrecere.

Deloc neobişnuit pentru noi să stîrnim în ceilalţi energii tulburi
dar unii o luau razna: femei bete se sprijineau în coate pe mese
îşi legănau fundurile înspre tavan și cerșeau pulă.

Femei altfel serioase, de treizecişiceva de ani
care nu cred în magii, în legături misterioase
se aşezau una în poala alteia şi mimau penetrarea
și numai eu înţelegeam ce le-apucase.

Eram cu ea ca o păpădie tremurătoare la soare, mă speria.
Venisem din lumea morților în februarie
și trăiam cu morții, numai comunicare secretă, nici o îmbrățișare.

Fusesem în suferință, în suferință, în lumină, de unde am fost trimis
înapoi pe lume, în vechiul vis
unde totul era acum altfel deși era cumva la fel
deși era altceva
sau eu eram altcineva

și pluteam: eram vegetarian și pur ca un înger și întristat
de ce-mi fusese dat înapoi și ce-mi fusese luat.
Stăteam într-un subsol și eram îndrăgostit de o pisică
cu ochi albaștri, i-am povestit la o amică senzațiile mele
și am văzut pe ochii ei că-i era teamă:

lumea în care eu simțeam morții și iubeam profund pisici o-nfricoșa.
Lumea mea era făcută din altceva, trei sferturi moarte
un sfert resturi dureroase din lumea trecută.
Dar amica mea mă prețuia ca o soră, nu m-a lăsat să o iubesc
cum credeam eu că aș mai putea face dar ar fi fost nefiresc
corpul meu era în altă parte, în moarte.

Și semne, peste tot semne.

Și înțelesuri.

Și vîntul șuiera la metrou atît de tare uneori
șuiera în afara mea

M-a găsit în subsol în februarie
m-a mușcat pe saltea lîngă soba cu flăcări fără căldură și frig
pînă am început să simt

Cît de departe eram cînd mă mușca, dinții ei păreau să nu mă atingă
o simțeam atît de aproape și fierbinte
dar ca pe-un foc ce nu-ncetează să se stingă

aș fi vrut să ridic brațele ca un bebeluș spre ea
nu puteam să fac nimic
și mă mușca, mi-a lăsat urme o săptămînă
săptămîna în care m-a prins de mînă

deasupra golului și m-a tras

Am început să nu mai pot nimic fără ea

am început să mănînc carne cu poftă de animal

am început să-i mănînc carnea

era toată carne și magie neagră

și plecase mai demult din lume decît mine

pe cînd era o copilă care se juca în curte cu rațele
și bunica ei schizoparanoidă credea că i-au putrezit mațele și a murit
sau ce cred oamenii care au înnebunit.

Mințile noastre erau conectate numai prin trup nu și prin minte
abia puteam schimba unul cu altul două cuvinte
dar vedeam împreună lumina pe un zid, primăvara
sau simțeam schimbările de lună
și ne tulburau

mărșăluiam pe bulevarde pînă seara tîrziu și ea era cățărătoare pe munți
și îmi făcea mușchi la picioare, mă făcea bărbat
adora bărbatul din mine
voia să-l vadă înviat.

Mă speria, mă ascundeam în parc, printre păpădiile argintate de soare
și meditam să nu mă mai gîndesc la ea
picioarele în lotus, privirea pierdută pe lac
și absența ei amenințătoare făcea cercuri în apă

mă luptam cu javrele lîngă mănăstire
îi povesteam și mă săruta absentă pe frunte cît punea rufe la uscat
mă rugam, ce disperat mă rugam în camera cealaltă
cînd ne certam și simțeam că ar fi vrut să plece

Păpădie  tremurătoare
de ce tremuri la soare
n-o să mai fii aici în februarie

Dan Sociu (n. 1978, Botoșani) a publicat zece cărți. Ultima, apărută la Polirom, este un deal foarte bun:

1. citești toate cele șase volume de poezie, dar plătești unul singur;
2. o ediție cartonată e pe viață, nu contează de câte ori o împrumuți;
3. îți faci o idee despre Felix Aftene.

Caută în librării Vino cu mine știu exact unde mergem, o să găsești exact ce-ți lipsește :)





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro