bookblog.ro

---

Tendinţe sexy-culturale: cum să-l îngropi într-un mod simplu şi atractiv

Scris de • 30 April 2009 • in categoria Editoriale

Motto: "Obligă-i să clădească un turn împreună şi-i vei transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe". Antoine de Saint-Exupéry, Citadela

Acum ceva vreme, într-o postare de pe blogul Eminescu, mon amour, dl. Dragoş C. Butuzea se întreabă ce m-a găsit de m-am apucat să recenzez cărticica lui Eliade - "Despre Eminescu şi Hasdeu" şi mai ales, de ce nu m-am încruntat critic în loc să mă las "secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist". Nota se încheie cu concluzia amară că sunt cam prins de "febra Eminescu" şi cu gândul că "avem nevoie de multe duşuri reci". Trecând peste detaliul că oamenii care au febră nu se tratează cu duşuri reci, ci cu ceaiuri fierbinţi şi pastile, şi ignorând într-o mare măsură argumentul cvasipolitic*, încerc în rândurile de mai jos o detaliere (nu o explicaţie, nu o justificare) a atitudinii mele. În articolul de faţă nu este vorba despre Eminescu, sau numai despre Eminescu, ci despre valoare, un cuvânt care - deloc surprinzător - pare că a devenit proprietatea exclusivă a economiştilor (cu ocazia talk-show-urilor de specialitate) şi a băieţilor din Sălajean (cu ocazia chefurilor cu mici & bere la pet & manele).

REGRETE ETERNE. DOUÄ‚ ARGUMENTE ÎN FAVOAREA DEFUNCTULUI

1. Argumentul de bun-simţ: Ce m-a mirat cel mai mult la blogul în care am fost urecheat a fost motivaţia demersului: anume că autorii lui încearcă să sufle "praful prostiei" aşezat de două secole pe "poetul Mihail Eminescu, un om printre mulţi alţii, de altfel". Pe lângă ambiguitatea sintagmei (te întrebi dacă printre cei care au ajutat la operaţiunea de prăfuială s-ar număra în acest caz şi Noica, Perpessicius sau Petru Creţia), e lesne de observat o contradicţie de termeni: poetul a fost un om printre mulţi alţii. Stai şi cugeţi apăsat: în cultura în care am fost educat, poetul - din orice epocă ar veni şi orice obsesii ar avea: romantice, simboliste sau postmoderne - este, orişicât, un om care nu prea e ca toţi alţii, că altfel nu ar fi poet. Aş fi înţeles dacă vreun angajat de la cimitirul Bellu, plimbându-se meditativ printre mormintele oamenilor de seamă, ar fi oftat cehovian : "da, şi ei au fost oameni. Ah, vanitas vanitatum...", dar să auzi replica asta de la un om viu, tânăr şi care nu lucrează în industria funerară e uşor straniu. Dacă prin a fi om printre mulţi alţii, Butuzea înţelege că, senzaţional!, şi Eminescu se spăla pe ochi, îşi tăia unghiile, uneori îşi trecea mâna prin păr cu nervozitate, alerga când era în întârziere şi mânca cu regularitate pâine, atunci ideea trebuie felicitată ca pe o adevărată descoperire istorică.

Chiar şi aşa, ne place sau nu, dincolo de gesturile banale, Eminescu nu era un om obişnuit. Nu era "ca noi toţi". Nici Eliade, nici Vulcănescu, nici Blaga, nici Ion D. Sîrbu nu au fost oameni obişnuiţi, că altfel nu mai ajungeau să pună bazele vreunei ştiinţe sau, in extremis, să moară la Aiud, refuzând orice compromis. Nu oricui îi e dat să pătrundă în cultură, nu oricine are intuiţii geniale, nu toată lumea are talent în poezie, nu oricine e în stare să citească 16 ore pe zi. Lumea, vrem-nu vrem, e rânduită aşa, ca nu orice pixălău să poată scrie "Război şi pace" şi nu orice avocat stagiar să nască epigrame ca ale lui Păstorel.

2. Argumentul aproape utilitar: într-o cultură e mai bine să crezi decât să nu crezi. Ceea ce este "Prayers won"™t hurt" în religie, e respectul pentru înaintaşi în cultură. Altmineri, atinşi de boala autodeterminării, rămâne să bântuim în continuare printre noţiuni fără noimă, pe care le putem corecta şi aduce la zi la următoarea schimbare de paradigmă, văduviţi de maeştri, lipsiţi de semnul ierarhiei şi vulnerabili la orice imbecilitate înţolită după ultima modă cu note de subsol, argumentaţii sforăitoare şi sofisme. Iresponsabili în veselia noastră deconstructivistă, uităm că nimic bun nu poate ieşi la iveală într-un climat al contestaţiilor şi egocentrismelor. E un dat: nu poţi creşte fără să ai certitudini. Iar certitudinile ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili, sau maeştrii, sau duhovnicii, dacă nu chiar vreun sfătuitor de taină sau vreun profesor care nu te chinuie cu idei deja mestecate. Aşadar, certitudinile nu pot fi decât fructul unei ierarhii.

CULTURA CA PARASTAS PERPETUU. PATRU CAUZE ÎN DEFAVOAREA TUTUROR

Să tot fie vreo patru cauze pentru care în vremea noastră e atât de uşor să aruncăm cu piatra peste decenii în fruntea respectabilă al domnilor de pe soclu:

1. Ideea deja înrădăcinată că se poate dialoga despre orice, că orice noţiune aparent incomodă poate fi trecută prin maşina de tocat a dezbaterii pentru a ieşi, ca un cârnăcior, pe partea cealaltă, liniară, previzibilă şi uşor de digerat de stomacurile sensibile. În lipsa unui simţ al ordonării axiologice, rezultatul unor asemenea dezbateri nu poate fi decât o societate din plastilină, spânzurată de spectaculoase semne de întrebare, a cărei conştiinţă lichefiată poate fi turnată în orice vas ideologic.

Problema nu este dacă Eminescu a avut sau nu păr pe picioare, ci cum centrăm tirul "dezbaterii", dacă tot avem impresia că prin dialog putem afla orice. Nu-mi plac cei care se apără pretinzând că "asta e realitatea". Acesta este nu este decât un argument de paparazzo care nu justifică, nu explică şi nu rezolvă nimic. Există un timp al sincerităţii, al vorbirii limpezi, al verdelui în faţă. Dar există, şi e poate cu mult mai important, un timp al discreţiei şi al eleganţei. Da, s-ar putea ca Eminescu să fi avut, în realitate, un păr pe picioare atât de interesant încât să merite o hermeneutică. Dar să faci analize piloase (sau orice altă de formă de rebranding cultural) într-o vreme în care cei mai mulţi dintre oameni sunt oricum mult prea tabloidizaţi ca să-i mai intereseze partea superioară a corpului lui Eminescu, înseamnă a te transforma tu însuţi într-un fel de cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil. Jules Renard scria în Jurnalul său: "Când o frază conţine cuvântul cur, oricât ar fi ea de sublimă, publicul nu va auzi decât acest cuvânt". Iată un posibil răspuns, vechi de mai mult de un secol, la o întrebare ignorată de mulţi dintre contemporani: ce ascunzi atunci când arăţi ceva?

2. Obsesia balanţei - am căpătat, pe calea dialogului purtat de dragul dezbaterii, reflexul moderaţiei - de care îl uzăm, parcă temători, în orice context. Dacă vorbeşte un prost, trebuie să admiţi că e măcar sincer. Dacă nu e sincer, nu se poate, orişicât, să nu-i remarci argumentaţia corectă. Dacă amestecă mere cu pere, e de apreciat totuşi că e un tip echilibrat, care foloseşte neologisme şi care, mai ales, ţine cont şi de părerea celuilalt. Dacă preopinentul spune tâmpenii, nu e normal să-i zici că spune tâmpenii, ci să admiţi (după ce-ţi începi discursul printr-o formulă defensivă de tipul: "da, şi asta e adevărat, dar eu cred că...", "părerea mea e că", "mmmm".daaa, daaaar"), că măcar parţial, măcar un pic, pe undeva are şi el dreptatea lui. Important e ca toată lumea să aibă dreptate, talgerele balanţei să fie echilibrate, noi putem sta şi strâmbi, şi în cumpănă.

Dacă vorbeşti despre un imbecil notoriu, e nepoliticos să spui despre el că emană prostii; imbecilul nu e rău la suflet, ce Dumnezeu!, are şi copii. Dacă aduci în discuţie un escroc absolut, nu se cade să bombăni - în fond, ce naiba!, poate şi tu ai fi făcut la fel, plus că el dă de pomană la oameni, se îmbracă în blugi şi îşi face fundaţie de caritate.

Când, dimpotrivă, subiectul este un om al valorii, trebuie, de dragul obiectivităţii, să-i descoperi nişte bube în cap. Ori a avut o copilărie care l-a marcat, ori a fost simpatizant legionar, ori a fost cu bursă, ori n-are bursă, ori a fost văzut umblând cu femei, ori n-a pus virgulă între subiect şi predicat. Iată cum dialogul cel bun, în care mergi împreună cu celălalt pentru aflarea unui adevăr care să fie de folos amândurora, s-a transformat într-o pălăvrăgeală sleită, din care fiecare rămâne cu banala certitudine a propriilor îndoieli.

3. Apropierea : E un truism - şi e aici şi meritul revistelor glossy - să spui că în vremurile noastre apropierea excesivă între oameni sufocă. Ajungi să ştii prea multe despre cel de lângă tine. Omul de lângă noi e mai greu de creditat decât cel de departe, peste care putem să ne aşternem mai lesne propriile fantezii. Noica dă undeva un exemplu - în vremea lui Hegel, o doamnă ar fi declarat cu serenitate că nu a auzit vreodată vreo vorbă de spirit din gura d-lui Hegel. Asta se întâmplă cu cei vii. În cultură, unde se află, fatalitate, şi oameni morţi, se pare că se întâmplă acelaşi fenomen, dar pe un traseu ocolit. Afirmi despre un mare scriitor sau un redutabil filozof că a fost un om printre mulţii alţii, şi, pentru a-ţi întări părerea preconcepută, cauţi tot ce e mai banal despre el în mărturiile epocii - precum acea descriere de la care a pornit replica dlui Butuzea. Ai demonstrat victorios că e şi el om - subiectivismul epocii e dat ca obiectiv, iar obiectivul devine hrana propriei tale subiectivităţi ; ţi l-ai apropiat, îl poţi judeca fără probleme în orizontul firii tale, în care nu se strecoară decât ineditul, senzaţionalul, irelevantul. Istoria culturii începe să semene cu ziarul Libertatea, eventual cu George Sand pe pagina 5.

Nu scriu o pledoarie pentru tămâierea şi îmbălsămarea valorilor. Dimpotrivă, cred sincer că o mare parte din vina muzeificării lui Eminescu (care are ca pandant iconoclasmul năduşit de azi) aparţine profesorilor care n-au ştiut cum să-l povestească pe omul Eminescu, cu sărăcia lui, cu felul lui nebunesc de a-şi trăi viaţa, cu îndrăzneala şi zbuciumul lui etc. La fel de sincer cred că punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe. Va fi suficient pentru generaţiile de puşti internetificaţi să ştie că Eminescu era unul "cam ciudy". Iar un om de care ai lipit o etichetă nu te mai poate provoca la nimic. Îl ştii, e "de-al tău", "l-ai fumat". De-acum poţi să îl tragi pe Caragiale de mustăţi, pe Arghezi de cravata roşie, pe Cioran de cămaşa verde, iar pe Eminescu îl poţi trimite să buchisească niscaiva cărţi de political correctness, că prea era intolerant. Iată cum apropierea deraiază pe nesimţite în apropriere.

4. Afinitate vs. Preferinţă

Cred că în cadrul raportului cultural există două paliere: unul - obiectiv, în care recunoşti valoarea şi, consecutiv, un altul - subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti. Primul e o probă axiologică eliminatorie: nu ai cum să spui că Guţă e mai "tare" decât Pavarotti. Aici nu e loc de "aşa îmi place mie", "mie, personal, e mai super Guţă", "fiecare cu gusturile lui că de aia e democraţie". Preferinţa vine abia la palierul următor, în care nuanţezi - alegi, după cum ţi-e firea, între Cehov şi Shakespeare, Brahms şi Wagner, Da Vinci şi Michelangelo etc.

În zilele noastre, primul plan este absorbit de cel de-al doilea. "Îmi place" devine argumentul suprem. Din această confuzie provine ideea că în vremurile noastre cultura ar fi un soi de supermarket în care poţi să-ţi alegi cel mai bun produs: cel care nu îngraşă şi nu conţine aditivi, coloranţi sau, Doamne-fereşte, conservanţi. O cultură slim, soft, care nu poate supravieţui fără reţete nutriţioniste.

LOC DE ODIHNÄ‚, LOC CU VERDEAŢÄ‚...

O cultură creşte prin verbul "a crede". "A contesta" se foloseşte în vremuri de mare restrişte (când clasicismul se osifică, când romantismul atinge cote clinice etc.) şi în nici un caz fără a pune ceva în loc. Orice curent care nu a înlocuit un set de valori cu altul a eşuat zgomotos. Dadaismul a fost un sughiţ al istoriei culturii. Din existenţialism nu poţi ieşi decât precum Camus, cerându-ţi scuze**. (Asta dacă nu o ţii ca Jean-Paul Sartre, drept ca o linie, din inepţie în inepţie***). "A contesta" trebuie folosit cu multă parcimonie, din timp în timp (când te poţi ridica la nivelul unui Eugen Ionescu, spre exemplu). Numai din acest raport inegal, din această tensiune continuă între a crede şi a contesta putem avea o cultură viguroasă. Altminteri, când generaţii întregi cresc în spiritul contestării de dragul contestării, tot ce pot acestea produce sunt nişte mostre de "fantezie" colorată-egolatră. ****

Precum o navă pe mare, orice valoare lasă în urmă un siaj, un perimetru nou al spiritului pe care cei ce vin din urmă îl exploatează la rândul lor (nu altfel se formează generaţiile, şcolile de gândire). Adunate, valorile, împreună cu siajul lor, formează ceea ce se numeşte generic "tradiţie culturală". În această zonă evoluează urmaşii, adâncind-o, reinterpretând-o, aici îţi "constrângi propriul tău haos să devină formă" (Gianni Vattimo). Tradiţia este astfel un spaţiu al stabilităţii şi echilibrului, care însă nu se mumifică şi nu împiedică manifestarea formelor noi. Tradiţia favorizează de fapt dinamica spiritului, fiind un aparent obstacol care te încurajează la a porni pe cont propriu "lupta cu îngerul"*****, al cărei capăt este definirea ta ca nou reper înscris în tradiţie. În acest raport natural, de forţe doar aparent antagonice, nu e loc de canonizare sau idolatrizare. Nikolai Berdiaev o spune cel mai bine:

"În cultură acţionează două principii: cel conservativ, orientat înspre trecut, cu care este în legături de moştenire şi cel creativ, orientat înspre viitor şi producător de noi valori. Dar în cultură nu poate opera principiul revoluţionar, cel al distrugerii. Principiul revoluţionar este în esenţa sa ostil culturii, este anticultural [...] Spiritul revoluţionar vrea să se înarmeze cu civilizaţia, apropriindu-şi valorile utilitare ale acesteia, dar cultura nu-i face trebuinţă". (Filosofia inegalităţii)

Într-o cultură în care "suntem răspunzători de urmele pe care călcăm" (Rob Riemen), urmaşii nu au tupeu şi infatuare, iar "bătrânii" nu pufnesc din nas şi nu miros a naftalină. Scuzate să-mi fie analogiile, dar într-o cultură sănătoasă, care nu funcţionează conform principiului "morţii cu morţii, viii cu viii", lucrurile stau cam ca în imnul lui FC Liverpool : "you will never walk alone" - şi aceasta pentru că o cultură nu înseamnă o adunătură de oameni deştepţi şi singuri.

" Amenda pe care o primi pentru lipsa recunoaşterii acestui siaj despre care vorbeam, a acestui raport onest şi rodnic cu cei de dinainte e cât se poate de usturătoare: nu ne putem afirma pe noi înşine. Şi atunci fireşte că nu ne rămâne decât să ne fabricăm mici şi meschine certitudini din îndoielile în care ne înmuiem înaintaşii.

Ce ar trebui făcut? Trebuie să reînvăţăm să punem distanţe. Şi nu mă refer la distanţă ca semn al unei intangibile mândrii (pe care nici un aristocrat autentic nu o are), sau al unui autism stupid, ci numai la distanţă ca semn al stimei. Altfel, vom rămâne în continuare la mii de ani lumină de idealul respectului şi seriozităţii, cu o cultură a tragerii de şireturi, în care, generaţii după generaţii, ne renegăm părinţii, ni-i îngropăm şi apoi ne întrebăm de ce nu ne dă nimeni pensie de urmaş. E la nave va...

Note:

*Nu urmează să vorbesc aici de aluniţa naţionalistă de pe obrazul lui Eliade (nu e acesta scopul articolului şi, în plus, o discuţie de aşa natură ar trebui să înceapă cu analiza pistruilor internaţionalişti de pe nasul modernilor), dar nu pot să nu remarc intoleranţa la acest termen manifestată la mulţi dintre oamenii care altminteri propovăduiesc toleranţa. Prin urmare, scopul nu ar fi ca intoleranţa să nu mai existe, ci doar să fie canalizată în direcţia cea bună.

** "Nu credeţi că noi toţi suntem responsabili de lipsa valorilor? Şi că noi toţi cei care ne tragem din nietzcheanism, nihilism şi materialism istoric ar trebui să declarăm public că ne-am înşelat, că există valori morale şi că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a el fundamenta şi explica?" - Albert Camus. Vezi Rob Riemen, Nobleţea spiritului, Curtea Veche, 2008.

*** Pe bună dreptate, Ion D. Sîrbu scrie la un moment dat, cu îndurerată ironie: "În ţara orbilor, Sartre e împărat".

**** "Semnul după care putem recunoaşte moartea artelor este că, în lipsa unei vibraţii interioare de tip liric, se încearcă suplinirea golului prin creşterea intensităţii expresiei. Când interiorul s-a chircit, la exterior sporesc zorzoanele." - Sorin Lavric

***** Într-o cultură care nu are pretenţii, care nu-şi rezervă, ca un patron care se respectă, dreptul de a-şi selecta clientela şi nu te obligă de la bun început la "antrenamentul sinelui la şcoala marilor clasici" (Mircea Platon) nu pot fermenta nici genii, nici asistenţi universitari oneşti, ci doar birocraţi ai spiritului.

Scris de
Silviu Man





Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. emilian spune:

    cine e butuzea pentru a fi pomenit?

    raspunde

  2. mp spune:

    “Butuzea” e, prin chiar insignifianta lui, emblematic. E omul-massa, microbul valorilor, rotita sistemului, un om care, pentru ca exista, a fost multiplicat. Stiintific.

    raspunde

  3. Apreciez orice posibilitate de polemică bună, însă articolul de faţă este inutil de lung şi cumva tardiv pentru o aşa-zisă replică.

    A trebuit să mă duc la articolul lui Dragoş Buzutea (care nu are link aici, articolul), iar apoi să răsfoiesc articolul lui Silviu Mân de acum două luni.

    Nu doresc să întru în discuţie, iar acest comentariu mi-a fost motivat de cele două intervenţii neinspirate de mai sus.

    raspunde

  4. @emilian – eu sunt butuzea, multumesc. mai precis si dragos si catalin.
    @mp – mi-ai oferit o noua perspectiva asupra microbienei mele persoane. as vrea sa aflu mai multe si despre tine.

    raspunde

  5. Silviu Man spune:

    @ Adrian Ciubotaru: daca mi-as fi propus numai o replica adresata lui Dragos C. Butuzea, ar fi venit imediat. Articolul e lung, e drept, sper sa nu fie si inutil.

    Nu era greu sa descoperi articolul buclucas pe blogul in cauza. Un scroll mic, treci de “Eminescu era emo” si gata, ai ajuns!

    raspunde

  6. Radu Iliescu spune:

    @ Silviu Man,

    cred ca pe blogul cu pricina n-ai fost “urecheat”. A fi sau a nu fi “urecheat” tine de atributele omului, nu de actiunile seamanului. In raport cu aproapele nostru nu putem fi decat “urechit”.

    Ai inteles, urecheatule? :-)

    raspunde

  7. zovn spune:

    Ba sa vezi…posteritatea este inca si mai dreapta/
    Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?/
    Ei vor aplauda desigur biografia subtire/
    Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vreun lucru mare,/
    C-ai fost om cum sunt si dansii..Magulit e ficare/
    Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari/
    Si le umfla orisicare in savante adunari/
    Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte/
    C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte./
    Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege,/
    Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege../
    Dar afara de aceasta, vor cata vietii tale/
    Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -/
    Astea toate te aproprie de dansii..Nu lumina/
    Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,/
    Oboseala, slabiciunea, toate rele ce sunt/
    Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant/
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit/
    Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.

    Fragment – Scrisoarea I – Mihai Eminescu

    raspunde

  8. Silviu Man spune:

    Pre urechea dreapta DEXul, pre urechea stanga Radu Iliescu. Nu-mi ramane decat sa zic precum inteleptul din poveste: “aveti amandoi dreptate” si ma ocup mai putin de urechi si mai mult de ceea ce este cuprins intre ele :)

    raspunde

  9. ddunia spune:

    Valoarea, ca insusire a unor lucruri si responsabilitatea,ca obligatie de a efectua un lucru, de a raspunde de ceva ar trebui aduse mai des in discutie in ceea ce priveste cultura. Tot repetandu-le, nu se stie in cugetul cui isi gasesc ecou. Oamenii trebuie sa-si puna intrebari, incontinuu, cu sau fara o rezolvare, dar trebuie sa fim capabili sa ne punem intrebari, sa atragem atentia asupra unor chestiuni.

    raspunde

  10. Muravey spune:

    Eh, ţara arde şi noi ne luăm de Eminescu. Din mormânt vorbeşte totuşi prin zovn (http://www.bookblog.ro/silviu-man/tendinte-sexy-culturale-cum-sa-l-ingropi-intr-un-mod-simplu-si-atractiv/#comment-92215).

    Se duce dracului giudeţu’!

    raspunde

  11. miruna spune:

    ader total la opiniile exprimate de silviu aici. excelent articol. la-s ca exemplu de polemica pe tema: si uite cum political corectenness-ul l-a inghitit si pe eminescu. cine urmeaza?

    raspunde

  12. miruna spune:

    l-as da ca exemplu, scuze

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro