bookblog.ro

---

Fragment din romanul „În umbra ei” de Simona Antonescu, apărut la Editura Polirom

Scris de • 21 May 2021 • in categoria Scriitori români, Fragmente

Editura Polirom vă oferă un fragment din noul roman al Simonei Antonescu, În umbra ei, apărut de curând în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decât la o parte a ei. Când una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întâmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înșirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viață în roman.

Refăcând istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque până în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurându-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întâmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întâmplat cândva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului.

În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generație la alta, dar și încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, până la ultima pagină, de mister.

Este și cartea unei reveniri la sine, a asumării sinelui prin scris. Căci, spune naratoarea, „o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască.” (Bogdan Crețu)

FRAGMENT

„Surâsul încurcat cu care se ferea de îmbrăţişări, laudele bine ascunse într‑o tachinare sau tăcerile lungi pe care le‑ar fi dorit grăitoare erau dragostea dăruită de mama Cornelia. Atunci când o primea, mama Cornelia întâmpina dragostea cu fruntea încruntată şi dinţii strânşi, hotărâtă să nu permită pătrunderea niciunei emoţii, păstrându‑se neatinsă şi pură pentru clipa minunată în care Vera, mama care o născuse, ar fi strâns‑o îndelung în braţe. În aşteptarea acestei îmbrăţişări vindecătoare care ar fi dezlegat‑o în sfârşit de lecţiile lungi şi neînţelese ale demonului iubirii, mama Cornelia respingea toate celelalte îmbrăţişări care i‑ar fi întinat aşteptarea: ale bunicii Sada şi ale bunicului Octavian, ale noastre, chiar şi pe cele ale lui tata Manu le primea diminuându‑le cu vorbe menite să păstreze graniţele.

O vreme îmi dădusem toată silinţa să semăn cu ea, vrăjită de amestecul de farmec distant şi răceală tristă din care nu înţelegeam nimic, dar care mă subjugase. Atunci când ea începuse să se plângă de insomnii, am depus la rândul meu multă râvnă pentru a rămâne trează cât mai adânc în noapte. În vara aceea am izbutit să‑mi stabilizez orele de somn între două noaptea şi şapte dimineaţa, lucru care m‑a ridicat mult în propriii mei ochi. De asemenea, pentru că ea citea în fiecare seară, am început să tânjesc cu patimă după vremurile în care voi putea citi eu singură, astfel încât pe noptiera de la capul patului meu să trăiască permanent câte o carte. Pregăteam locul, eliberând noptiera şi aruncându‑i seară de seară câte o privire, închipuindu‑mi cartea acolo.

Insomniile acestea au rămas până astăzi singurul lucru prin care mama Cornelia a arătat că acceptă prezenţa mea printre ei toţi, validându‑mi existenţa prin câteva cuvinte magice pe care le‑am păstrat în minte ca pe nişte comori:

— Nici tu nu dormi nopţile, semeni cu mine, noi avem insomnii.

În scurt timp, celulele mele şi‑au însuşit în asemenea măsură acest comportament dorit de mine cu ardoare, încât mi‑am petrecut restul copilăriei cu acest ritm de somn. Atunci când Sebastiana ne‑a adus Fram, ursul polar, prezentându‑ni‑l drept un roman pentru copii, a început mult aşteptata perioadă în care puteam citi seara, la culcare, la fel ca mama Cornelia, şi aveam o carte pe noptiera de la capul patului. Un roman, adică exact ca ea.

Mult mai târziu, pe când eu mă retrăsesem rănită, lăsând‑o pe Sabi să rezolve întreaga situaţie aşa cum ştia ea, acuzând şi doborând cu un singur cuvânt bine ales, mama Cornelia a stabilit un hotar aflat la o distanţă egală între amabilitate şi decenţă pe care l‑am respectat mai apoi pentru totdeauna, toate trei, şi din care ne este greu astăzi să mai ieşim.

Îmi amintesc cu câtă răzbunare se lipea Sabi de Sebastiana în verile când venea în vizită la Zahareşti, aducând cu ea miresmele tainice ale depărtărilor în care vieţuia pe parcursul anului. I se cocoţa pe genunchi, ascunzându‑şi faţa după urechea ei, sau îşi lipea obrazul de şoldul ei, îmbrăţişându‑i strâns talia de la înălţimea celor zece ani ai săi.”

Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, și Maria Tănase. O fîntînă pe un drum secetos (2019). Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro