Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Parcul pentru câini de Sofi Oksanen, Autoarea bestsellerului „Purificare”.

Cartea a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean.

„Tulburător până la ultima pagină.” (Les Inrockuptibles)

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.

- FRAGMENT - 

„DNIPROPETROVSK

2009

Mama m‑a sunat ca să‑mi spună noutăţile. Venise s‑o caute un miliţian, dar pentru că apariţia autorităţilor în faţa casei înseamnă necazuri sau cheltuieli neprevăzute – de obicei ambele –, nu i‑au deschis poarta. A doua zi dimineaţa, când bărbatul s‑a întors, mătuşa s‑a speriat atât de tare, că a scăpat găleata cu apă din mână. Insistenţa asta era de rău augur. Miliţianul nu avea să le lase în pace până nu‑şi făcea treaba, aşa că au găsit de cuviinţă să‑i dea drumul în curte. Miliţianul le‑a lăsat o vreme să se liniştească – pe ele şi câinele care mârâia – înainte să le explice motivul vizitei sale: în timpul construcţiei unui anumit bloc, fusese recuperată o parte dintr‑un corp omenesc, care, după toate probabilităţile, îi aparţinea tatei. Mama trebuia să meargă până la morgă.

Stăteam la birou, încercam să par uimită şi îmi apăsam vârful pixului pe o pagină goală din agendă. Biroul era în continuare închis din cauza epidemiei de gripă. Nimeni nu‑şi dăduse seama că mă folosisem de ID‑ul şefei ca să extind drepturile de acces ale tuturor angajaţilor la baza de date. Şi, bineînţeles, o făcusem de pe calculatorul secretarei, care oricum gafa mereu. Tot de aici scosesem la imprimantă informaţiile. După ce i‑am predat lui Ivan dosarul lui Kravets, mi‑am prefirat în minte toate persoanele pe care puteam da vina pentru scurgerea de informaţii. Secretara era în capul listei. Mama şi‑a dres glasul la telefon.

— Nu ţi‑am spus niciodată cât de mult m‑a supărat lucrul ăsta, a zis ea.

— De unde au ştiut al cui e capul?

— După radiografiile dentare.

— Eşti sigură că e vorba de tata?

— Ţi‑am spus deja că da.

Mama avea vocea întinerită, rostea propoziţii întregi, nu le mai lăsa neterminate, şi spunea ce avea de gând să facă, nu se mai limita să mă întrebe ce mai fac sau să bârfească despre treburile altora. Mâine va merge să discute cu preotul despre o nouă slujbă de înmormântare, le va mulţumi sfinţilor şi va aprinde lumânări.

— Ar fi bine să rezolvi treaba asta cu discreţie, am avertizat‑o eu.

Nu voiam ca evenimentul să atragă cumva atenţia, mai ales pe cea a vreunui jurnalist de investigaţii dornic de afirmare.

— Desigur. Nici un alt invitat în afară de noi. Şi nu‑i nevoie să spunem nimănui.

Mă temusem de telefonul mamei şi mă aşteptasem să aud numai plânsete. Dar ea reacţionase exact invers. Nu s‑a pierdut în amintiri, n‑a blestemat faptul că nu se opusese mai tare planurilor măreţe ale tatei sau că nu plecaserăm mai repede din Snijne. De fapt, după ce a terminat cu noutăţile, nu l‑a mai pomenit deloc pe tata. O ascultam şi nu‑mi venea să cred că are atâta poftă de viaţă. Plănuia chiar să plece într‑o vacanţă. Dacă mă ocupam eu de vize, ea şi mătuşa ar merge la Londra, la verişoara mea. Am spus că da, am fost de acord cu tot. Înainte de asta, mama n‑ar fi lăsat niciodată casa singură, păzită doar de câine şi de Boris. Mă simţeam ca şi cum purtam o conversaţie cu un străin, dar mi‑am dat seama brusc că vocea mamei suna la fel ca în Tallinn, când eram mică. Crezusem că pe mama aceea am pierdut‑o pe veci. Fapta mea o adusese înapoi.

După ce am terminat de vorbit, am deschis fereastra ca să fumez o ţigară şi m‑am întrebat dacă schimbarea asta de dispoziţie a mamei va fi una permanentă. Aceeaşi bătrână cu batic înflorat mătura strada. Pe peretele blocului pe lângă care tocmai trecea apăruse un aparat de aer condiţionat nou, care le făcea pe toate celelalte să pară la fel de dărăpănate ca unele din balcoanele clădirii. Totuşi imobilul era încă în picioare şi era destul de vechi, aşa că trebuie să fi avut o fundaţie solidă. Eu una nu eram sigură că propriile precauţii erau suficiente ca să stingă incendiile pe care le stârnisem.

După ce a ieşit la iveală că Veles Kravets era vinovat de moartea tatălui meu, iar Daria a dispărut, mi‑am dat seama că aveam nevoie de ceva concret ca să fiu în siguranţă, ceva ce nimeni nu‑mi putea lua prin mită, ceva ce ar cântări mai mult decât un ordin de‑al lui Veles şi te‑ar putea sili să‑mi stai alături dacă aş fi prinsă şi trădarea mea ar ieşi la iveală.”

„Sofi Oksanen a găsit în lumea clinicilor de fertilizare imaginea perfectă a inegalităţii despre care ne vorbeşte Parcul pentru câini... Este o critică extraordinară a societăţii actuale, prin care e pusă la zid această afacere cu fiinţe umane, unde profitul e mai important decât viaţa şi unde inegalităţile sociale au conturat un spaţiu cu reguli, tactici şi posibilităţi diferite pentru cei implicaţi. În plus, scriitoarea reuşeşte să controleze perfect realismul transformărilor psihologice care le înăspresc pe cele două protagoniste.” (Jyllands-Posten)

„Parcul pentru câini este un roman care ţi se strecoară pe sub piele, care te înţeapă cu ace ascuţite... Cu un stil de o duritate oţelită, strunjit elegant, limpede şi clar precum cristalul, Sofi Oksanen scrie despre felul în care lumea de azi închide ochii în faţa realităţii şi permite exploatarea nemiloasă a trupurilor femeilor.” (Dala-Demokraten)

„Thriller şi, în egală măsură, roman istoric, Parcul pentru câini este, în esenţă, un basm al Fraţilor Grimm devenit realitate.” (Lire)

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.