bookblog.ro

---

Fragment din romanul „Tatăl meu la izolare” de Cristian Teodorescu, o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare

Scris de • 2 September 2021 • in categoria Scriitori români, Fragmente

Editura Polirom vă oferă un fragment din Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu, o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi. Un roman cu o imensă încărcătură emotională, Tatăl meu la izolare spune o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atât de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cât și de trădări dureroase.

Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu a apărut în colecția „Fiction Ltd.” a editurii Polirom și este disponibil pe www.polirom.ro și în librării.

Un orășel din Dobrogea, un inginer chimist, fost țărănist, care încearcă să se pună la adăpost de epurările comuniste, o fată frumoasă, casieră la Alimentara locală, fiica unui fost cârciumar, un stigmat de neșters în toiul obsedantului deceniu. Noul roman semnat de Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc, când scara valorilor se inversase și oamenii își pierdeau munca de o viață, când închisorile terorii erau o amenințare constantă pentru cei care nu aveau originea și orientarea politică acceptate de regim. Și, în mijlocul haosului și nedreptății, o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atât de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cât și de trădări dureroase. Tatăl meu la izolare este un roman cu o imensă încărcătură emoțională și o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare.

FRAGMENT

„În noaptea aceea cînd mai erau doar 18 zile pînă avea să fie arestat, Vladimir se simțea atît de liber, încît a luat camionul întreprinderii și s‑a dus cu el pînă la Constanța, pe faleză. Cel puțin așa își amintea cînd mi‑a povestit ce făcuse. N‑avea carnet de șofer, dar nu‑l întreba nimeni dacă.

Stătuse pînă tîrziu în laborator, ca să dea de cap unei probleme cu oxigenul care venea în marile butelii, lungi și asemănătoare cu torpilele. Cu o zi înainte, una dintre aceste butelii de oxigen le rupsese picioarele la doi muncitori, după ce scăpase de sub control și îi torpilase, repezindu‑se de colo pînă colo în hala unde se făceau oțelurile speciale pentru scule.

Calculînd ce se întîmplase, Vladimir ajunsese la concluzia că torpila cu oxigen fusese montată prost, de scăpase din țeava cu ghivent de care era prinsă. Cel care ar fi trebuit să controleze cum fusese montată lunga butelie cu oxigen la țeava cu ghivent era prietenul său Titi Cojoacă. Dar cel care purta răspunderea pentru ce se întîmplase era el, care gîndise tot ce ținea de fabricarea oțelurilor la IM UM. Or, Titi poate că nu asistase la montarea tubului de oxigen, așa cum îi spusese. Căci „torpila“ scăpase fiindcă cu fusese înșurubată pînă la capăt la țeava cu ghivent. Așa că Vladimir a verificat în registrul operațiunilor cine montase torpila. Singurul care fusese de față era inginerul Titi Cojoacă. Dar sub numele lui în registru nu mai scria nimic. Așadar, prietenul lui Titi fusese și cel care montase tubul de oxigen la țeava care ducea la furnalul unde se prepara oțelul de scule al întreprinderii.

De obicei, în registrul activităților zilnice nu se uita nimeni. Acum însă, Vladimir se temea să nu fie acuzat de cine știe ce. Căci, chiar dacă Titi montase de unul singur tubul de oxigen, cel care răspundea de întreaga operațiune era el. Nu murise nimeni, dar Vladimir își dădea seama că și la IM UM începuse vînătoarea de țapi ispășitori, ca la Canal. Așa că a ieșit tulburat din întreprindere și, în loc să se ducă acasă, s‑a dus la mașinile parcate în spate. S‑a suit într‑un camion de fabricație sovietică, pe care l‑a pornit fără cheie de contact, doar legînd cele două fire care atîrnau în dreapta volanului. Cînd a pornit motorul camionului, Gigi a intrat pe drumul care ducea spre Medgidia și de acolo a întors volanul spre Constanța. Deși ar fi vrut să o ia spre București. Mergea mai repede decît vedea pe drum. Cînd a ajuns la Constanța, era încă întuneric. Gigi a trecut de străzile din centru și nu s‑a oprit decît lîngă faleză, de‑a dreapta Cazinoului. A mers apoi pe faleză, pînă deasupra buzei cu spume a mării. Răsărea soarele. Jos nu‑l aștepta marea, ci niște bolovani colțuroși, pe care marea îi spăla alene. Cum nu știa să înoate, ca să‑și aleagă locul mai în larg unde să se înece, Vladimir s‑a întors la camion. Se simțea prizonierul acestei bucăți de lume vecine cu marea. A luat‑o înapoi spre Medgidia, enervat că acest camion nenorocit mergea încet, chiar dacă el apăsa pînă jos pedala accelerației. Soarele se ridicase cît de cît pe cer, așa că lui Vladimir i‑au trecut gîndurile negre. Cînd a ajuns din nou la Medgidia, se simțea chiar în largul lui, mai ales că a parcat camionul de unde îl luase și, după un ocol, a intrat pe poarta întreprinderii la ora la care veneau cei mai harnici angajați de la IM UM.

(...)

Nea Fănică își dădea seama că ginerele lui nu era tocmai mulțumit de familia în care intrase cînd se însurase cu Tanți. Dar, chiar dacă Gigi făcuse facultatea, nici ei nu erau niște te miri cine! Într‑o noapte, după ce au băut ceva mai mult vin ca de obicei, ca între bărbați, nea Fănică și‑a invitat ginerele în pivniță. Acolo i‑a arătat scaunele și mesele restaurantului, tejgheaua și casa de marcat, lăzile cu sifoane, sticlele de bere cu dopuri care puteau fi folosite din nou și colecția lui de discuri de patefon, cu patefon cu tot.

Gigi s‑a străduit să pară impresionat de ceea ce văzuse. Dar mai tare a fost obiceiul lui de a face bancuri, care o scotea din sărite pînă și pe mama lui. Acasă, Lili îi tăia lui Gigi avîntul umoristic, amintindu‑i rece că, dacă n‑ar fi fost ea să‑l țină la liceu și la facultate, n‑ar mai fi făcut el glume proaste cu ea, ca titratul familiei. Tot ea îi spunea că în familia lor, din partea ei, fusese un anume Ionescu, funcționar la stat, a cărui semnătură exista pe toate actele de împroprietărire ale țăranilor, după Marele Război. Și că tot ei erau rude apropiate cu Asan, industriașul care ridicase marea moară de pe Calea Moșilor și care‑și cumpărase automobil, printre primii în București. Asta ca să știe Vladimir de unde se trăgea și că familia lor nu începuse cu el.

Lili, cu nasul ei lung și cărnos, ca și al lui, i‑a povestit că se înrudeau și cu Bragadiru, cel cu fabrica de bere și de alcooluri de la marginea orașului. Despre funcționarul Ionescu, cu semnăturile lui de pe actele de împroprietărire ale țăranilor, se spunea în familie că fusese bogat de nu știa ce să facă cu banii, dar că era de o zgîrcenie feroce. Cînd era pe cale să moară, vegheat de rubedeniile care sperau ceva din partea lui și de însuși mitropolitul Ghenadie Petrescu, de venise să‑l spovedească din același motiv, acel Ionescu a refuzat să le spună unde își pitise banii. Moștenitorii lui direcți i‑au ciocănit pereții casei, s‑au dus și în pivniță să caute, pînă s‑au declarat neputincioși să afle unde și cîtă era averea funcționarului Ionescu, care murise neînsurat și trăise cu chirie într‑o casă cu pretenții.

În cele două încăperi din frumoasa clădire cu etaj din centrul Bucureștiului, în care își făcuse mulți ani Ionescu veacul, nu existau decît un șifonier în care‑și ținea hainele, două mese amărîte și cîteva scaune ieftine. Ionescu n‑avea nici măcar covoare sau preșuri pe dușumelele de scîndură din cele două camere. Așa că, după ce Gigi și socrul lui s‑au întors din pivniță, el i‑a spus, la alte cîteva pahare de vin, povestea banilor de negăsit ai rubedeniei sale.”

Cristian TEODORESCU s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanele Medgidia, orașul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Șoseaua Virtuții • Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015; Polirom, 2019), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017) și București, marea speranță (Polirom, 2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro