bookblog.ro

---

Fragment: „Eram cu toții” de Emilia Zăinel

Scris de • 20 October 2021 • in categoria Scriitori români, Fragmente

La editura Tracus Arte va apărea volumul de poezie „Eram cu toții”, de Emilia Zăinel.

O identitate confuzată stârnește dorul de identitate geometrică. Poezia Emiliei Zăinel caută febril surse de încredere și de umanitate nezombificată. Deloc ușor, căci lupta pentru lumină este intensă. Prin contrast, tonul și structura poemelor sunt calme, statuare, figurația e parcă suprarealistă într-un film al debusolării, al hipnotizării. O lume a rutinei polisemantice într-un cadru minimalist. Totul e simbol și gest arhetipal, chiar dacă într-un context parcă de marionete. O scriitură surprinzătoare prin forța simplității aparente. Felix Nicolau.

Citește mai jos un fragment din volum:
FRAGMENT

Ce suntem noi?

 

Ia-mă și decojește-mă

nu te opri atunci când vei da de oase

și păsările vor începe să zboare agitate în jurul nostru.

Citește în ele.

 

Dacă voi fi încă vie,

tu continuă să tragi de fâșii.

 

Lumea nu s-a făcut dintr-o bucată

amintește-ți asta când mă vei aduna în coșul de răchită

și vei marca pământul cu sângele meu.

 

Nu-ți fie teamă de ce se va spune

aleargă cu mine printre ei și unește-mă cu fiecare

cine va primi carnea mea va merge pe întuneric,

cine va primi oasele mele va simți strigătele

celor de dincolo,

cine va primi ochii mei va căuta, ca și tine, un sens.

 

Telefonul

 

Sună și azi. La aceeași oră.

Nici astăzi nu răspund.

 

Mă pregătesc ca și cum ar urma să particip la o nuntă

jumătate de oră privesc oglinda,

cealaltă jumătate mă privesc pe mine.

Niciodată nu ies din casă fără acest ritual.

 

Mă duc în parc, acolo aștept mereu pe cineva.

Am banca mea, iar când e ocupată îi rog

pe oameni să se mute

oferindu-le în dar un baton de ciocolată.

 

Mă întorc, mă dezbrac jumătate de oră,

privesc oglinda și mă pregătesc pentru telefonul

de a doua zi.

 

Aceeași dorință

 

Urlă lupii.

Bunicul mă prinde de mână și mergem

prin porumbii verzi.

Încercăm să nu facem zgomot, dar frunzele

foșnesc prea tare.

Ne oprim, ne aplecăm și călcăm o vreme așa, aplecați,

până dăm de drumul din capăt.

 

Aici e liniște, câte o căruță înaintează încet,

un muncitor se zărește pe câmpuri.

„Oare ce o semăna?”, rostește bunicul ca pentru el.

 

Mă joc cu iarba, caut trifoi cu patru foi

și-mi pun mereu aceeași dorință.

 

Fără identitate

 

Acum nu mai am răspunsuri, de parcă mi-ar fi teamă

să gândesc.

 

Nu am avut voie să deschid gura, să gust dragostea,

să pipăi patul proaspăt făcut.

 

Îmi amintesc doar rândunicile care-și părăseau cuibul

și lama cuțitului pe-o piele tânără.

 

Nimeni nu m-a întrebat nimic atunci când credeam

că dețin adevărul.

 

Le-aș fi spus că nu sunt de aici, m-au adus cu forța.

 

Eram doi, și-apoi trei

 

Eram doi,

și-apoi ne-am făcut trei,

și-apoi ne-am făcut patru.

Din noi creșteau alte brațe și-alte picioare,

alte capete și-alte trupuri,

doar organele rămâneau comune,

atrofiindu-se.

 

Stăteam așa, lipiți, ca niște munți,

fără sânge, dar conștienți de cele două inimi care

printr-o anomalie, băteau din cinci în cinci minute.

 

Eram doi,

și-apoi ne-am făcut trei, și-apoi patru

dar nimic nu se schimbase până atunci

doar sângele nostru a plecat dintre noi

a curs în pământ

și din acel loc au început să crească tulpini

prin picioare

prin mâini

și prin coapse

cele două inimi băteau rar, îndepărtate de tulpini,

frunze și muguri

parcă înecate

parcă mai libere

ca și cum s-ar fi născut în afara noastră.

 

Către

 

Ne-au blocat căile, nenorociții.

Mergem agale, ca niște soldați răniți întorși de la război.

Mai lovim câte o piatră, mai scuipăm din când în când

și ne gândim încotro s-o mai apucăm.

 

Ei stau pe margine și ne privesc suferința.

Câte unul își scuipă în sân și să apoi se uită la noi

cu ură.

 

Nu știm câți suntem fiindcă nu ne uităm niciodată înapoi.

Mergem din răscruce în răscruce, facem ocoluri,

ne mai oprim să ne odihnim.

 

Dăm de ei peste tot, nenorociții.

Cât unul ne mai scuipă din când în când

și ne lovește cu piatra.

 

Noul drum

 

Au doborât gardul, au tăiat iarba și-au netezit pământul,

au aruncat piatră peste el și-au nivelat cu mașinile.

O vreme, niciunul nu a vrut să calce pe acel drum,

dar fiecare își dorea, în secret, să fie primul.

 

Zilele treceau și nimeni nu avea curajul să pășească,

dar fiecare urmărea, în taină, mișcările celorlalți.

 

Într-o zi, cineva a părut că face un pas

mai aproape de pământul nivelat,

de acum bătătorit și înverzit de-o palmă.

 

Cu toții au devenit dintr-odată încordați,

și-apoi s-au relaxat.

Emilia Zăinel s-a născut în 1990, în Craiova. A debutat cu volumul de poezie În afara timpului, editura Tracus Arte, 2015. Este prezentă cu versuri în mai multe antologii și reviste literare din România și din străinătate. Este Growth Hacker, Behavioral Designer și Content Creator. O găsiți pe emiliazainel.ro și takethenudge.com.





Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Shan spune:

    We have the knowledge and resources to tailor solutions to fit a wide range of businesses

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro