La Editura Seneca este în curs de apariție volumul Cum să gândești ca un împărat roman de Donald Robertson (traducere din limba engleză de Cristina Voinea). Donald Robertson este cunoscut ca psihoterapeut specializat în stoicism și Terapie Cognitiv-Comportamentală.

În Cum să gândești ca un împărat roman, Donald Robertson se adresează nu numai psihologilor și psihoterapeuților, ci și publicului larg, oferindu-i sfaturi practice și tehnici – inspirate de filosofia stoică antică – de a face față situațiilor de criză. Pornind de la biografia împăratului roman Marcus Aurelius, Donald Robertson ne oferă, în capitolele cărții sale, câteva răspunsuri la întrebările: „Cum să vorbești înțelept”, „Cum să-ți urmezi valorile”, „Cum să cucerești dorința”, „Cum să tolerezi durerea”, „Cum să scapi de frică”, „Cum să-ți stăpânești furia”.

Donald Robertson a publicat zeci de articole în reviste de specialitate, dar și o serie de cărți, printre care: Stoicism and the Art of Happiness, Resilience: Teach Yourself How to Survive and Thrive in Any Situation, The Philosophy of Cognitive Behavioural Therapy: Stoic Philosophy as Rational and Cognitive Psychotherapy, The Practice of Cognitive Behavioural Hypnotherapy.

FRAGMENT

CE CREDEAU STOICII?

Stoicii au fost scriitori prolifici, însă doar sub unu la sută din scrierile lor au supravieţuit până astăzi. Cele mai influente texte stoice pe care le avem provin de la trei stoici romani din perioada imperială: diversele scrisori și eseuri ale lui Seneca, Discursurile și Manualul lui Epictet și Gânduri către sine însuși a lui Marcus Aurelius. Avem și unele scrieri romane timpurii despre stoicism, aparţinând lui Cicero, și o suită de fragmente din grecii stoici timpurii, precum și alte texte minore. Colecţia de scrieri este incompletă, dar ne oferă o imagine

consistentă a doctrinelor lor filosofice fundamentale.

Școlile de filosofie elenistă care s-au dezvoltat după moartea lui Socrate s-au deosebit prin definiţiile lor date scopului vieţii. Pentru stoici, scopul este înţeles ca „trăirea în acord cu Natura”, ceea ce este sinonim cu a trăi înţelept și virtuos. Stoicii au argumentat că oamenii sunt, în primul rând, creaturi care gândesc, capabile să își exercite raţiunea. Deși împărtășim multe instincte cu celelalte animale, capacitatea noastră de a gândi raţional este cea care ne face cu adevărat oameni. Raţiunea guvernează deciziile noastre într-un anumit sens – stoicii o numesc „facultatea conducătoare”. Ne permite să evaluăm gândurile, emoţiile și dorinţele pentru a decide dacă sunt bune sau rele, sănătoase sau nesănătoase. Avem astfel o datorie înnăscută de a ne proteja capacitatea de a raţiona și de a

o folosi în mod corect. Când gândim corect despre viaţă și trăim raţional, exersăm virtutea înţelepciunii. Trăirea în acord cu Natura înseamnă, pe de o parte, să ne împlinim potenţialul natural pentru înţelepciune; adică să înflorim ca fiinţe umane.

Stoicii au înţeles astfel prin filosofie, chiar literal, „dragoste de înţelepciune”. Aceștia iubeau mai presus de toate înţelepciunea și virtutea. Dacă „virtute” sună cam pompos, versiunea grecească a acestui cuvânt, arete, poate fi mai bine tradusă prin „excelenţa caracterului”. Ceva excelează, în acest sens, dacă își îndeplinește bine funcţia. Oamenii excelează atunci când gândesc creativ și raţionează corect cu privire la propria viaţă, ceea ce înseamnă că trăiesc înţelept. Stoicii au adoptat diviziunea socratică a virtuţilor cardinale, înţelepciunea, dreptatea, curajul și moderaţia. Celelalte trei virtuţi pot fi înţelese drept înţelepciune aplicată la acţiunile noastre din diverse arii ale vieţii. Dreptatea este, în mare, înţelepciunea aplicată în sfera socială, în relaţiile noastre cu ceilalţi. Pentru a arăta curaj și moderaţie trebuie să ne stăpânim fricile și dorinţele, mai precis, să depășim ceea ce stocii numeau „pasiuni” nesănătoase – acele pasiuni care interferează cu abilitatea de a trăi în acord cu înţelepciunea și dreptatea.

Înţelepciunea, în toate aceste forme, impune înţelegerea diferenţei dintre lucrurile bune, cele rele și cele indiferente. Virtutea este bună, viciul este rău, iar toate celelalte lucruri sunt indiferente. Într-adevăr, așa cum am văzut, stoicii i-au urmat pe cinici în menţinerea ideii că numai virtutea este singurul lucru bun. Cu toate acestea, Zenon a continuat să distingă între lucrurile indiferente, care sunt „preferabile”, „nepreferabile” sau indiferente. Mai simplu spus, lucrurile exterioare au o valoare, dar nu merită să te superi din pricina lor – pentru că ele au un alt tip de valoare. Stoicii explicau acest lucru spunând că, dacă am pune virtutea pe talerele unei balanţe, nu ar conta câte monede de aur sau alte lucruri indiferente s-ar aduna pe celălalt taler – pentru că niciodată nu ar înclina balanţa. Unele lucruri însă sunt preferabile altora, iar înţelepciunea rezidă

în chiar capacitatea noastră de a face astfel de judecăţi. Viaţa este preferabilă morţii, bogăţia este preferabilă sărăciei, sănătatea este preferabilă bolii, prietenii sunt preferabili dușmanilor etc.

Așa cum spunea Socrate mai devreme, astfel de avantaje externe sunt bune în viaţă doar dacă știm să le folosim înţelept. Dacă ceva nu poate fi nici bun și nici rău, atunci nu poate fi cu adevărat bun în sine, deci ar trebui clasat ca indiferent sau neutru. Stoicii ar spune că lucruri precum sănătatea, bogăţia sau reputaţia sunt mai degrabă avantaje sau oportunităţi decât valori în sine. Avantajele sociale, materiale și fizice le oferă indivizilor slabi mai multe șanse de a-și face

rău lor înșiși și altora. Uitaţi-vă la câștigătorii loteriilor. Cei care își irosesc averile proaspăt câștigate ajung, de cele mai multe ori, mai rău decât își puteau imagina. Când sunt gestionate prost, avantajele externe, precum averea, fac mai mult rău decât bine. Stoicii merg chiar mai departe: oamenii buni și înţelepţi pot înflori chiar și atunci când se confruntă cu boala, sărăcia și dușmanii. Adevăratul scop în viaţă pentru stoici nu este să adune cât mai multe avantaje externe posibil, ci să folosească orice au într-un mod înţelept, fie că e vorba

de boală sau sănătate, bogăţie sau sărăcie, prieteni sau dușmani. Înţeleptul stoic sau omul înţelept nu are nevoie de nimic. El folosește tot ce are așa cum trebuie; nebunul crede că „are nevoie” de o sumedenie de lucruri, dar le folosește pe toate prost.

Cel mai important, urmărirea acestor lucruri preferabile, dar indiferente, nu trebuie să se facă în detrimentul virtuţii. De exemplu, înţelepciunea ne poate spune că bogăţia este, în general, preferabilă datoriilor, dar preţuirea banilor în defavoarea dreptăţii este un viciu. Pentru a explica valoarea supremă acordată înţelepciunii și virtuţii, stoicii au comparat raţiunea, „facultatea conducătoare”, cu un rege în relaţie cu supușii săi.

Donald Robertson, Cum să gândești ca un împărat roman, Editura Seneca, 2021, traducere din limba engleză de Cristina Voinea