bookblog.ro

---

Cu usile inchise

Scris de • 22 June 2007 • in categoria Integrala de autor

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating: Jean-Paul Sartre - Cu uşile închise rating - recenzii carti

Jean-Paul Sartre - Cu uşile închise - recenzie cartiCând încă îmi rezemam capul pe pernă, mă gândeam la cartea lui Jean Paul Sartre. A fost o idee pe care nu am putut-o duce la capăt din cauza unui fundal de picamer care este, cum se ştie, prielnic oricărei reverii. Bun, ascultând acest concert al asfaltului, această întâlnire de Yin şi Yang de la drumuri, visam să fac o şcoală de literatură unde cursanţii să ia pe rând fiecare specie şi s-o folosească drept cadru pentru creaţia lor, apoi să creeze opusul, antispecia. Dădeam astfel ocazia să-şi găsească forma de exprimare şi spiritelor aşa-zis conformiste, care au nevoie de un suport, de forma fixă, cât şi celor rele care în fond nu fac decât să creeze noi forme, mixându-le pe cele vechi. O şcoală a clasicilor şi a DJ-urilor literari.

Din păcate drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Probabil că orice şcoală de literatură ucide tocmai spiritul creator şi imediat se găseşte un organ al statului care să ceară cuantificatorii, să verifice contabilitatea, să se asigure de corectitudinea politică. Mâini legislative, economice, pedagogice ar da cu pixul pentru a asigura, vezi bine, cadrul prielnic desfăşurării acestor lecţii. Şi marea şcoală s-ar redefini ca o stupidă sală de clasă în care intri fără nicio plăcere, indiferent la comodităţile ei şi în care nu te simţi obligat să stai decât pe durata unei ore oarecare. Şi nici nu eşti sigur că poţi visa de la ora 8 la 9 cât ţine cursul sau că vei fi mulţumit de rezultate. Da, şcoala mea presupunea multă trândăvie, întâlnirea în particular cu fiecare elev, o atmosferă orientală de ciubuce sau de şedinţă psihiatrică, probe de seducţie la restaurante, interviuri prin trenuri, muncă pentru o durată oarecare în mine ori pe şantiere. Dineuri cu regele Mihai, ode scrise la Ateneu ori la un megaconcert de ce-o fi, pierderea în tristeţile cimitirelor şi băute de cucută a durerilor, amarurilor, ratărilor. Cum ar putea fi toate astea cuantificate? Şi apoi cine în afara mea ar fi putut face această şcoală, orice alt profesor - chiar şi dintre elevii care ar fi frecventat şcoala - mi-ar fi dezamăgit aşteptările.

Dar este posibil ca o şcoală să scoată un scriitor foarte important? Să fie o pepinieră de candidaţi Nobel? Însăşi ideea de şcoală presupune reguli, ori un scriitor important are o doză importantă de refuz al regulilor, este indirect un militant al libertăţii. Nu al anarhiei, deşi se pot face explorări şi în această direcţie, dar un explorator al zonelor limită, al mixajelor. O şcoală prin definiţie nu poate intra decât la secţiunea clasicistă, în timp ce la secţiunea DJ ar trebui inventată o antişcoală unde să ai voie să faci tocmai ce ţi se interzicea într-o şcoală. Şi ceea ce ar fi dureros, ultima etapă de studiat, ar trebui un ciclu în care după ce ai săvârşit acţiuni şi pe faţă şi pe dos, să stai o perioadă lungă să contempli propriile acţiuni ori pe cele ale lumii şi să le prinzi în formele potrivite sufletului tău găsite în etapele precedente. Mă gândeam că orice educaţie are niscaiva fundamente religioase, există forme corupte ale relaţiei ucenic - călugăr.

Mi-am pus într-unul din bibliorafturile de uitat din cap această poveste a şcolii de literatură şi, cum tocmai a tăcut picamerul, fără el îmi pare că în jur este o tăcere ucigătoare, am redescoperit gândul care mă ducea spre cartea lui Sartre.


Cu uşile închise este o piesă aleasă la întâmplare din volumul de teatru al lui Jean-Paul Sartre, cu un subiect uşor macabru, dar cu o replică faimoasă: "Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi". Eu personal nu l-am agreat pe Sartre, mi s-a părut prea cinic, prea de stânga, prea trecând istoria în paranteză la modul francez idealist al deceniilor postbelice. Şi această piesă de teatru ne oferă o parabolă. Trei morţi, Joseph Garcin, Estelle Rigault şi Ines Serrano se întâlnesc într-o cameră dintr-o pensiune oarecare, ale cărei uşi sunt închise. Cei trei caută pricina morţii lor, iar Garcin îşi descoperă o laşitate interioară care şi l-a dus la deces. Această laşitate devine de nesuportat şi în ochii celor două femei, Garcin vrea să scape de ele, apoi încearcă s-o convingă pe Ines, acuzatoarea sa, că totuşi nu a fost laş în toate acţiunile sale, că au existat şi momente de curaj, de dăruire. Nu există însă o soluţie de a scăpa din acea cameră şi de aceea Garcin va exclama: "Infernul sunt ceilalţi."

Cauzele morţii fiecăruia dintre personaje sunt dezvăluite după numeroase discuţii preliminarii, în fond sunt taine care nu pot fi povestite cu uşurinţă: Estelle a murit de pneumonie, Garcin ucis de gloanţele unui pluton de execuţie pentru dezertare, iar Ines gazată împreună cu fosta ei prietenă, Florence. Întâlnirea celor trei le produce iniţial o deziluzie, anume de a nu fi găsit în infern rude, prieteni, ci persoane necunoscute.

În fond sunt prezentate trei destine ratate în chipuri diferite. Estelle este o femeie pentru care s-a sinucis amantul, care şi-a înecat pruncul într-un lac, dar care se autoiluzionează că este un copil, că are nevoie de protecţie, că mai este la vârsta inocenţei. Estelle e femeia-piton, care caută protecţia bărbatului, fie el şi laş. Este o pruncucigaşă şi se oferă lui Garcin probabil pentru a-şi disculpa fapta, pentru a-i găsi o greutate pozitivă. Este o femeie care caută să şteargă cu buretele atrocităţile de lângă ea, este stilul păpuşii ucigaşe care îşi continuă trilul ori filtrul pseudopur şi după faptă. Iată autoiluzia ei: "Îmi plac bărbaţii, Garcin, bărbaţii adevăraţi, cu pielea aspră, cu mâinile tari. Tu n-ai o bărbie de laş. Nu ai gura unui laş, nu ai vocea unui laş, părul tău nu este ca al unui laş, iar eu te iubesc pentru gura ta, pen¬tru vocea ta, pentru părul tău." Trebuie să recunoaştem că niciun infractor nu poartă urmele faptei pe chip. Pare o fiinţă umană normală, un burtă-verde cumsecade.

Povestea lui Ines este relatată la un mod impersonal, jurnalistic. Ines, amanta părăsită, îşi împinge fostul amant în faţa tramvaiului. Cea de-a doua amantă, Florence, caută un prilej de răzbunare după aflarea asasinatului şi se gazează împreună cu Ines. Subiect de fapte diverse.

În sfârşit Garcin. Este vocea care exprimă furia şi ciuda de a nu putea fi îndreptate în nici un fel evenimentele. Un ziarist pacifist care încearcă să fugă de front. În acelaşi timp un spirit cinic cu propria soţie pe care o chinuie şi-o umileşte aducând amante în camera alăturată.

Ines nu-i lasă pe ceilalţi doi să se consoleze, să-şi deturneze acţiunile. Se include împreună cu ei în categoria asasinilor, a persoanelor vinovate care au ajuns pe drept în infern. Ochii lui Ines - oglindă pentru Estelle, oglinda cu problemele ei de deturnare a realităţii sau de amplificare a aspectelor pe care le vrem ignorate şi judecător pentru Garcin căruia i se conturează pură fapta de laşitate. Ines ajunge să exclame că "nu sînt decît privirea care te vede, acest gînd incolor care te gîndeşte" Nu poţi să prinzi gîndurile cu mîinile." Şi că de fapt judecata sa este cea a lumii. Exclamă cu un ton acuzator de procuror: "eu, de una singură, sunt o mulţime, sunt mulţimea."

Suferinţa lor e dublată de faptul că uneori pot privi - ca şi cum ar avea un telescop înlăuntrul fiinţei - pe pământ, în marele târg al lumii, experienţă relatată printr-un fel de transă-monolog şi că au ocazia să vadă cum li se şterg încet urmele trecerii lor, cum faptele tainice le sunt dezvăluite şi apoi uitate. Această ştergere din memoria Pământului o înnebuneşte întâi pe Estelle care mai vrea odată să se simtă iubită şi caută refugiu în braţele laşului Garcin. Protecţia lui Garcin pare un bun adăpost, numai cât Ines nu va dezvălui adevărata faţetă a antieroului.

Observ că este o piesă scrisă în buna manieră modernistă. Persoanele constituie nişte antiidealuri, un laş, o femeie pierdută, o ucigaşă de copii. Fiecare devine judecătorul celorlalţi doi. Cum picamerul mi-a amintit de existenţa sa şi indirect de reveria mea şcolarescă, mă gândeam că piesa lui Sartre ar fi putut ţine de secţia DJ, cea a antiregulilor, dar ulterior ar fi fost trimisă la secţia clasicistă prin numeroasele scene conformiste: un singur loc, păstrarea obiceiului de a chema pe servitor prin sonerie, prezenţa unui decor stil napoleonian, lipsa de comunicare dintre femei.

Procedeul lui Sartre - creşterea din dialogurile banale, de acomodare cu noua realitate, de cunoaştere a timpului nereprezentat în roman până ce se ajunge într-un prezent care cunoaşte două momente - o încercare de evadare nereuşită din cauze psihice şi relevarea unui adevăr de ordin metafizic: "Infernul sunt ceilalţi." De fapt, este obsesia alterităţii franceze. Rimbaud exclamase jumătate de veac înainte: "Eu sunt ceilalţi."

Este o piesă despre locuitori ai Infernului, fără o şansă de mântuire, cinici, tinzând să-şi mascheze faptele, dar aflaţi în prezenţa unui mărturisitor. Ines este şi în viaţa fizică o fiinţă careia îi place chinul, se autodefineşte drept o femeie pierdută.

Piesa are un final deschis. Cei trei îşi vor continua monologurile, acuzele, încercările de evadare. Abia şi-au pornit morişca stereotipă. Vor juca toate combinaţiile pe care le au la îndemână, apoi vor începe să se repete. De fapt nu ştiu ce se va întâmpla, un alt act care nu s-a mai scris niciodată ar fi urmat să înceapă cu expresia de final: "să continuăm".

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. copiii spune:

    mulţumim D.

    raspunde

  2. Cornel spune:

    O cronica lungita fara rost cu utopii gen scoala de literatura codimentata cu rezumatul piesei.

    raspunde

  3. marian spune:

    deci cartea e super tare…sartre e tare in in general…misto prezentare….cam ampla …fii mai concis;) bafta

    raspunde

  4. Zisary spune:

    M-ai ajutat enorm de mult in atestatul meu la teatru cu aceasta recenzie.. :) Iti multumesc din suflet!

    raspunde

  5. Aaaaaad spune:

    Hey. Pe mine m-a ajutat enorm că a fost o recenzie mai amplă. Deci keep doing it. M-am săturat de superficialismul ăsta modern, de oamenii care nu au răbdare să citeasca și un text puțin mai lung.

    All the best

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro