bookblog.ro

---

Unde scurte

Scris de • 1 December 2008 • in categoria Integrala de autor

Autor: Monica Lovinescu
Rating: 5 stele - Monica Lovinescu - Unde scurte rating - recenzii carti

Monica Lovinescu - Unde scurte - recenzie carti

Pace şi bine!

Intelectualii occidentali - aliaţii paradoxali ai torţionarilor

Românii s-au zbătut sub lipsurile generate de comunism aproape 45 de ani, revoltaţi pe deasupra de nepăsarea occidentalilor. Vroiam dinspre ei o reacţie clară de condamnare a faptelor criminale, a ideilor fixiste, într-un cuvânt generarea unor forme de presiune pentru restabilirea justiţiei. În loc de toate acestea aflam stupefiaţi că în Franţa cea mult admirată de noi intelectualii în majoritate erau filocomunişti, că încercau să disculpe socialismul care nu ar fi fost pasămite bine interpretat în Est, că nu există - cum ar putea fi! - lagăre de concentrare şi nici milioane de morţi sub stalinism. Că de fapt toate chinurile noastre erau o iluzie şi că au dreptate torţionarii noştri.

Vocea speranţei

În acest context de mare ameţire intelectuală, printre puţinele voci care trimiteau o formă de speranţă puţinilor ascultători curajoşi s-a numărat şi Monica Lovinescu, o persoană care a încercat prin cronicile sale culturale, aflate pe un prag etic să arunce şi o privire permanent critică asupra comunismului, să încurajeze şi fenomenele literare româneşti autentice ori să combată valori false ori degradate (Mihai Beniuc, Sadoveanu, Arghezi).

Ceea ce avea Monica Lovinescu în plus prin exilul pe viaţă de la Paris era aşezarea sa într-o literatură liberă care curgea doar după legile valorii literare, a succesului editorial, a iniţiativelor la nivel individual artistic. Când a comparat cu peisajul literar din ţară, a constatat forme anapoda - 1. toate revistele literare erau conduse de scriitori, nu de critici, care pe deasupra erau mai mereu excluşi şi din comisiile de premiere; 2. se ajunsese la o formă de scleroză intelectuală de adorare indistinctă a clasicilor; 3. antologiile erau alcătuite după cercuri de interese, nu după valoare; 4. erau traduşi în Occident intelectualii aliniaţi, nu cei cu adevărat valoroşi, iar când de pildă Paul Goma are succes în Occident cu romanul său Ostinato, confraţii săi fac orice să-l excludă din rândurile lor.

Nepăsarea de toate zilele

Evident că oamenii obişnuiţi din cultura franceză nu puteau sesiza astfel de nuanţe, le lipsea bineînţeles informarea, probabil comunismul era pe de-o parte un subiect tabu, pe de alta nu avea un caracter mediatic de impact, şi de aici iată ignoranţa occidentală. Dar a dispărut azi comunismul? Nu cumva mai dăinuie prin câteva state din lume în forme mai mult sau mai puţin totalitare - să ne gândim la cenzura informatică chinezească sau la sclavia în care sunt ţinuţi şi azi coreenii de nord, la cubanii lui Fidel Castro atât de admiraţi pentru muzica lor antileană sau, de ce nu, în ultima vreme la venezuelenii de sub Hugo Chavez care a ajuns la delirul de a se vrea preşedinte pe viaţă. Să-l uităm oare pe preşedintele bielorus care s-a înţepenit acolo de nu ştiu câţi ani sau chiar pe simpaticul Putin care continuă să conducă ţara, deşi a avut două mandate. Da, ridicăm din umeri, de fapt nu ne pasă, cum nici occidentalilor nu le păsa de noi. Aveau treburi de consumatori, de distracţii, de călătorit. Eroismele şi dezvăluirile nu sunt la modă, sunt stânjenitoare, monştrii trebuie lăsaţi în pace să-şi facă numărul şi pe cât posibil trebuie ignorate faptele lor sau negate de-a dreptul.

Aparenta luptă cu morile de vânt

În astfel de condiţii antipolitice Monica Lovinescu a trebuit să-şi continue pledoariile pentru revenirea la adevărata cultură românească, să identifice puţinii intelectuali occidentali cărora le păsa sau care se trezeau din orbirea comunizantă, să fie glasul unor scriitori români din exil care erau interzişi cu desăvârşire a fi citiţi în ţară, ca Mircea Eliade sau Emil Cioran. Şi detaliind aceste trei aspecte realizez cât de puţin am spus despre activităţile acestei femei energice la pătrat. Câtă speranţă aducea vocea ei pentru intelectualii care nu dezertaseră de la condiţia de om. Putea fi şi altfel undeva, simţeau ascultătorii ei - fără frică, fără falşi idoli, fără lătrături ideologice, fără mizerie, fără foame şi nedreptăţi strigătoare la cer.

Hm, oare nu m-a luat demagogia?

Oare nu i-am atribuit comunismului ceea ce ar putea fi atribuit oricărui stat? Oare acum nu există toate acele lucruri, nu mi-e frică mie de directoarea mea, nu văd o mulţime de colegi cum stau slugarnici să-i asculte elucubraţiile, nu o văd lătrând în şedinţe, nu face mizerii şi toate celelalte? Da, pare că nu s-a schimbat nimic, dar am posibilitatea de a pleca din acest loc şi de a face altceva, aici sau în Antarctica. Îmi pot găsi un acolo mai bun, fără să pierd ce am aici. Pentru oamenii aflaţi sub comunism nu exista posibilitatea unui acolo, erau de cele mai multe ori sclavii unui loc - tinerii din armată, oamenii urmăriţi de condicuţă şi mai ales deportaţii. Era doar un acolo înspăimîntător şi un aici din care nu mai rămânea nimic.

Ale, ale! Comunismul nu mai e! Dar comuniştii?

Evident că atunci când pronunţi numele lui Monica Lovinescu te aştepţi la adevărate diatribe contra comunismului. Cum subiectul din păcate nu mai interesează majoritatea tineretului nostru necititor, multe din frazele patetice, revoltate, colosale prin indignarea lor ale autoarei azi sunt cumva deplasate. Să dăm timpului ceea ce-i aparţine şi să selectăm ceea ce rămâne, aurul lovinescian care poate fi privit din mai multe perspective. Orice doctrină are o faţa invizibilă, raţională şi faţa vizibilă, socială. O ideologie şi-o economie proprie. Cu aceste consideraţii să vedem ce ne spune despre cele două componente ale comunismului, Monica Lovinescu.

De la început remarc caracterul preponderent al ideologicului comunist manifestat prin trei zone aproape distincte: idealuri, mentalitate, cenzură.

Să vedem cum fascinează comunismul.

Crede că istoria are un sens, anume acela de a ne face pe toţi comunişti. Afirmă că prin eliminarea societăţii capitaliste dispar toate formele de exploatare (totuşi Raymond Aron constată însă de fapt că a apărut în comunism o elită diriguitoare care se bucură de o putere absolută mult mai mare decât a regilor). Promite un om nou, "multilateral dezvoltat" - deşi nu a şi-a făcut simţită prezenţa decât în propagandă. Crede în virtuţile totale ale educaţiei, îi condamnă pe toţi cetăţenii la fericirea de a fi dirijaţi, le vorbeşte despre frumuseţea de a fi izolaţi de restul lumii. Seduce cu mitul paradisului terestru când toţi oamenii sunt egali şi primesc "un salariu, başca pensia" (cum zicea Conu Leonida), dar din păcate acesta este mâine, totdeauna mâine şi coincide cu apariţia omului nou a cărui specie încă nu a fost inventariară de zoologi. Să ne amintim că şi Ilie Moromete în al doilea volum al lui Marin Preda se certa cu fiu-său, propagandistul Niculae dacă omul poate fi schimbat sau nu. Când sunt epuizate aceste idealuri sau li se demonstrează falsitatea, abia atunci sunt amintite experienţele socialiste ale ţărilor nordice care însă nu entuziasmează pe nimeni tocmai fiindcă sunt funcţionale.

Mecanica mentalităţii

Cu astfel de idealuri comunismul şi-a pornit uriaşa maşinărie propagandistică de ameţire a intelectualilor. În plină perioadă de opresiune - în anii lui Gheorghiu Dej aflăm că în Franţa numeroşi intelectuali se înscriau în partid ca şi cum s-ar fi convertit la o religie, începeau să sufere de rinocerita descrisă de Eugen Ionesco. De fapt, cum spunea Edgar Morin, a fi intelectual marxist e o contradicţie în termeni deoarece îţi abandonezi propria gândire critică pentru a sluji nişte idealuri discutabile, ale altora şi despre care nu ştii cât de viabile sunt.

De aceea aici se înregimentează în primul rând rataţii culturii, oamenii care au diplome, dar nu şi cap vrednic de ele. (Am aflat undeva de la Monica Lovinescu că termenul de intelectual este foarte recent, a apărut la începutul secolului XX cu ocazia afacerii Dreyfus în care a fost implicat Emile Zola şi cumva era intelectualilor - văzuţi deseori ca nişte supra oameni - coincide cu era ideologiilor. Un alt francez, Jules Monnerot, este categoric când afirmă că intelectualii sunt "hauts parleurs plus que beaux parleurs".)

Acelaşi Monnerot crede că a fost comunismul un fel de Islam al secolului XX care presupune o intoxicare catastrofală, aidoma drogului. Ungurul Paloczi-Horvath, în cartea sa La Delivrance, arăta care sunt semnele dezideologizării marxiştilor: "odată închişi, comuniştii convinşi nu puteau renunţa dintr-o dată la sistemul ce le justifica existenţa. Îl renegau pe Stalin, dar se agăţau imediat de Lenin. Când renunţau la Lenin, se aruncau în braţele lui Marx şi Engels. Când ultimul baraj ceda şi Marx el însuşi era pus în discuţie de demonul critic, începea marea criză". Omul se împotmolea în ideologie, mai mult era mulţumit de propria sa reificare.

Aflăm că Arghezi aşa de tare s-a înjosit încât a afirmat că prin comunism am avut de-a face cu cea de-a treia descălecare, adică înfiinţarea unei noi naţii. Cel mai adesea pentru a putea supravieţui acestui sistem când rigid, când schimbător după cum bătea vântul politicii externe, oamenii au adoptat arma vicleniei, necesară pentru a supravieţui - "sclavul e nevoit să-şi făurească arme care să semene cu ale stăpânului, fără să ştie că viclenia e o armă cu două tăişuri, cine din cei care au întrebuinţat-o s-a mai dezbărat vreodată de ea?". Aspectul cel mai clar ideologic al comunismului este că de fapt nu poate realiza egalitatea între cetăţeni. Andrei Amalrik a dat un exemplu clasic: "rachetele sovietice au ajuns în Lună, dar în satul în care trăiesc, cartofii se culeg mai departe cu mâna". Şi priviţi azi la miracolul chinezesc şi la dughenele din complexul Europa, la politica mârşavă chinezească prin care sunt falimentaţi negustorii şi producătorii occidentali cu produse ieftine şi de cea mai proastă calitate. Ce fel de miracol e ăsta? Miracolul minciunii.

Vorbe sub ghilotină

Aceste adevăruri despre comunism au putut fi spuse fie de oameni de cultură fugiţi în Occident, fie de cei care au transmis documente cutremurătoare spre acelaşi loc riscându-şi libertatea şi viaţa. În propria ţară nu se putea spune nimic din adevăr întrucât funcţiona cea mai straşnică cenzură. Însuşi Lenin afirmase în 1921 că nu este permis într-un regim socialist să nu existe cenzură. Iată care erau tabu-urile esenţiale româneşti: procesele politice, închisoarea, colectivizarea, canalul. Actele de eliminare a unor fraze, capitole, cărţi erau justificate fie cu expresia "se supără ruşii, fie cu aceea insiduoasă dacă până şi" marele Sadoveanu a cedat, cine eşti dumneata să pretinzi"". Şi, fără legătură, mi-a revenit în minte povestea cu Şcoala de Literatură urmată de Nicolae Labiş sau de Nichita Stănescu care era situată în vecinătatea Ambasadei Ruse, cea care conducea de drept ţara în acea perioadă. Poftim revoltă literară cu acord rusesc!

Cum funcţionează cenzura. Simplu, cuvântul în comunism are o forţă magică. El nu exprimă obiectul, el este obiectul, nu numai camuflează realitatea, o şi înlocuieşte. Mă gândeam la raportările la hectar. În perioada comunistă au fost raportate cele mai mari recolte din istorie pe hârtie. Oamenii stăteau la raţie la pâine, dar aveam cele mai fabuloase recolte.

Cum arăta umorul comunist, cenzurat. Era "un umor ofensiv, dirijat, aspru, fioros" chiar în cazul în care râsul era încurajat oficial, el îngheaţă pe buze, transformat, înainte de a se fi născut, într-o satiră rece, laborioasă, didactică". Atunci când râsul este interzis, exclama din Franţa Eugen Ionesco "se clădesc închisori şi iau fiinţă lagăre de concentrare".

Ca să camufleze eşecurile comuniste, Evgheni Evtuşenko (tipul care a provocat extaze literare cu câteva luni în urmă la Bucureşti) afirma în anii "™60 că şi creştinismul a avut propria inchiziţie. Monica Lovinescu nu contestă acest fapt, dar adaugă că "creştinismul nu a promis paradisul pe acest pământ. Pe când acela proclamat de comunism a şi început să-şi arate roadele; până şi Evtuşenko le enumeră: teroare, mizerie, frică." Cenzura milei, cenzura vocii populare: "rareori s-a vorbit mai mult în numele unui popor pus sistematic să tacă, ca de când s-au instalat comuniştii la putere".

Faţa nefardată a comunismului

Am întrezărit largul câmp de manifestare teoretică a comunismului. Să vedem ce a adus practic acest sistem, selectând câteva informaţii din aria sa socială, vizibilă, nu din cea pieptănată pe care comuniştii aveau obiceiul s-o prezinte vizitatorilor străini, orbiţi de succesele de protocol. Elita comunistă avea o putere despotică. Pierre Emmanuel mărturiseşte că în 1947 a văzut pentru prima oară frica în stare pură, frica animalică "care-l schimbă pe om într-o cârpă". Soljeniţân mărturiseşte că acele lagăre în care au fost zeci de milioane de victime erau mai groaznice decât cele hitleriste fiindcă din ele lipsea speranţa oricărei eliberări. Oamenii mureau în lagăr, în schimb intelectualii occidentali găseau de cuviinţă să le nege existenţa. Şi ca o notă evidentă, nici până azi nu au fost condamnaţi torţionarii regimului, având cele mai grase pensii, stând în case naţionalizate furate de la adevăraţii proprietari, dându-ne lecţii de morală şi de economie.

Un activist mărturisea în perioada anilor "™60 că a spune adevărul echivalează cu a te declara duşmanul poporului. Probabil că prietenii poporului practicau sistematic minciuna. Comunismul a fost singurul regim în care sclavul era reprezentat de către stăpân, zice Monica Lovinescu undeva, şi adaugă despre regimul de la Kremlin de pildă că "înainte de a interveni în Cehoslovacia a avut de ales între a se arăta cum este: adică un regim de caste cu privilegii exorbitante sau cum ar dori să se creadă că este: un regim socialist". Cât adevăr se ascunde şi azi în afirmaţia lui Marek Hlasko care cerea condamnarea comunismului de către un juriu de criminalişti, un proces deschis al comunismului care să fie văzut ca o altă formă de nazism şi astfel să se elibereze într-un fel acest Est oropsit de petele de sânge ale trecutului. Din păcate tot atât de adevărate rămân şi azi constatările Monicăi Lovinescu: "câţi anchetatori, câţi călăi sunt mai departe în posturi sau trăiesc liniştiţi din pensia lor substanţială (care porneşte apropo de la 50 de milioane azi!!!) fără a purta nici un fel de răspundere, nici măcar morală a crimelor lor?"

Trebuie să ne cunoaştem martirii şi să nu ne uităm monştrii!

Altfel vom da prilejul reapariţiei unei noi utopii unde oamenii vor îmbolnăvi iar cuvintele şi le vor aşeza într-o altă limbă de lemn. Monica Lovinescu ne recomandă câteva cărţi care să ne ardă lenea şi comoditatea şi ignoranţa occidentală nou dobândită: Marchizul de Custine - Scrisori din Rusia. Tibor Dery - Dl. G.A. la X., Robert Conquest - Marea teroare, Anatoli Martcenko - Mărturia mea, la care evident trebuie să-l adaugăm pe maestrul genului, Alexandr Soljeniţîn, a cărui carte fundamentală Arhipelagul Gulag tocmai este distribuită prin chioşcurile de ziare.

Mă despart cu greu de Monica Lovinescu

De metoda ei de pildă de a analiza volumele de nuvele prin intermediul îndeletnicirii personajelor, de aerul său senin şi în acelaşi timp plin de pasiune contra nedreptăţii şi minciunii. Din păcate a aparţinut unei generaţii ratate. A trebuit să lupte pentru idealuri politice, nu pentru literatură. A trebuit să se cenzureze tocmai pentru a nu face rău unor persoane vizate din ţară.

În urmă cărţii sale, am consemnat o mulţime de învăţăminte. Poate cel mai cutremurător dintre ele este că există numeroase forme de exploatare şi că niciun proiect nu le poate elimina pe toate. Progresul nu are sens, Emil Cioran spunea că "fuga după mai bine înseamnă contrariul binelui". Uf, câte ar mai fi de spus, despre materie, despre Satana care înseamnă degradare, despre relaţia dintre stat şi libertate, despre studiul asupra curajului care azi nu mai are sens fără un capitol dedicat parodiilor sale. Dar să mai citească şi alţii. Cartea aceasta m-a aşteptat pe mine o mulţime de ani. Cine vrea să ştie mai multe despre comunism şi rezistenţa prin cultură va trebui să treacă prin ea.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. ciolacu violeta spune:

    Domnul Mirea e profesorul meu de lb romana si e cel mai tare prof,imi place super mult cum preda si evalueaza……………invatz fara sa-mi dau seama…..”Pace si bine”

    raspunde

    • bigarul spune:

      cat de bine il cunosti pe domnul profesor mirea gabriel si de unde. ce imi poti spune despre el. vreau sa fac meditatii cu el

      raspunde

  2. Pingback: Integrala Monica Lovinescu | bookblog.ro

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro