Proaspăt scoasă din tipar, „Fontana di Trevi” (ed. Polirom, 2018), cea mai recentă carte semnată de Gabriela Adameșteanu, se înscrie într-o trilogie dedicată Letiției Branea, eroina din „Drumul egal al fiecărei zile” și „Provizorat”. Dar întotdeauna romanele dumneaei sunt mai mult de atât, folosind pretextul unui personaj pentru a picta tabloul unei întregi epoci, a legăturilor între indivizi, a geografiei locului.

De data aceasta pendulăm mai ales între anii '80 și perioada contemporană, recunoscând mentalități, tipologii și obiceiuri. Cred că multor cititori li se va strânge inima în fața obiectivității cu care Letiția, care are acum statutul de emigrantă, descrie ce se întâmplă acasă, în România.

Despre acest roman, dar și despre ce înseamnă să scrii și cât de mult poți controla acest proces, am stat de vorbă cu doamna Gabriela Adameșteanu la cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași/ FILIT 2018.

Gabriela Adamesteanu: „Am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine.”

Andreea Chebac: Ne întâlnim aici, la FILIT, în această enclavă de cultură și literatură, dar pe fundal se desfășoară un Referendum deosebit de contestat. Totodată ambele manifestări ar fi fost imposibile înainte de căderea comunismului. Privind România de acum, cu plusuri și cu minusuri, a meritat să renunțați la a scrie literatură aproape 10 ani după '90 în favoarea jurnalismului?

Gabriela Adameșteanu: Există un fel de răspuns la întrebarea asta în noua mea carte, Fontana di Trevi. Unul dintre personaje își pune o întrebare oarecum similară celei pe care mi-ai pus-o tu și e destul de devastat de felul în care s-a investit, neglijându-și viața personală și  fiind atent doar la problemele societății. Dar acesta este doar un personaj și  nu mă reprezintă pe mine. Într-adevăr, ai putea să te întrebi la ce au fost bune toate sacrificiile dacă am ajuns în punctul asta, dar nu trebuie să te lași prins de dezamăgire. Sigur că am sperat mai mult, dar sunt și lucrurile bune. Inclusiv generația ta, Andreea, care trăiește altfel și care știe să reacționeze față de abuzuri și diversiuni. Răspunsul meu la întrebarea ta este  că da, a meritat să întrerup literatura pentru jurnalism. Și n-a fost niciun sacrificiu, fiindcă am trăit intens în acea perioadă.

AC: De ce titlul Fontana di Trevi? În comparație cu toate titlurile foarte poetice și românești ale cărților dumneavoastră anterioare, pe mine m-a frapat acesta.

GA: Titlurile mele toate, absolut toate, au ieșit din context. Eu, de obicei, puneam alte titluri și, la un moment dat, găseam în text o sintagmă care aduna un sens al cărții. E valabil și pentru Fontana di Trevi. „Fontana di Trevi” este o sintagmă care apare de mai multe ori înăuntrul romanului și are o semnificație simbolică, dar nu vreau s-o explic, îi las pe cititori să deducă singuri.

AC: Să ne jucăm puțin: dacă acum ați fi la Fontana di Trevi, pregătită să aruncați un bănuț peste umăr, ce dorință ați vrea să se împlinească?

GA: Când arunci bănuțul, e un singur sens: e sensul întoarcerii la Roma. Dar, de fapt, în cartea mea e sensul plecării, iată, m-ai luat din scurt și am explicat. Nu am niciodată o singură dorință, ci am mai multe, nu știu pe care aș alege-o și oricum aș păstra-o secretă...

AC: Fontana di Trevi este volumul cu numărul trei dintr-o trilogie, și pentru că ați scris atâția ani reluând anumite personaje și fiind nevoită să vă puneți iar și iar în pielea Letiției Branea, cum a evoluat relația dumneavoastră cu aceste personaje și în special cu Letiția? Vă imaginați un alt final, poate, când ați început trilogia? Sau poate nu vă imaginați deloc un final?

GA: În primul rând, nu mi-am imaginat că va fi o trilogie. Nu sunt foarte multe trilogii în literatura română. „Orbitorul” lui Cărtărescu,  are cu totul altă structură și a fost gândit ca trilogie  de la început. Cred că și Constantin Stere este autor de trilogie. Simplificând, putem spune că este o  trilogie a vârstelor unei femei. Odată cu imaginea asupra unui personaj, văzut la trei vârste, apare și imaginea României care, și ea, se schimbă. Ar trebui să întinerească, dar nu știu dacă se poate spune asta după cartea mea. Mi-e teamă că nu.

Cartea a mai avut un motto, la care până la urmă am renunțat, dintr-un roman al lui Julian Barnes care spune că la tinerețe facem scenarii despre viața noastră viitoare, și la bătrânețe facem scenarii despre viața altora. Acest lucru e valabil și pentru Letiția din Fontana di Trevi pentru că, pe de-o parte, sunt amintirile ei traumatice în perioada dintre „Provizorat” și „Fontana di Trevi”, anii pe care nu i-am povestit până acum, îi povestesc prin amintiri, dar există și viața altor personaje asupra cărora ea, reflectează. Cred că aceste personaje sunt la fel de importante în carte precum Letiția.

AC: Să ne referim puțin la o bucățică din contextul despre care ați vorbit în carte, la Revoluția din '89. Apare în carte aceeași întrebare: a fost sau n-a fost? O să găsim vreodată răspunsul? Cât să mai căutăm?

GA: Eu cred că întrebarea, este pentru generația voastră, voi trebuie să aflați, argumentat, ce a fost atunci. Am spus-o și în carte: în finalul cărții personajele află că se redeschide procesul, dar ce se întâmplă mai departe, nu știu... Eram gata să ajung cu cartea până la mitingul disporei și am vrut ca unul dintre personajele cărții să ajungă la miting, dar nu am mai putut să introduc asta. Știi cum este: cărțile încep să te ignore când se apropie de final, se termină sub ochii tăi și e ca și cum îți închid ușa în nas.

AC: Pasajele din carte care descriu zilele Revoluției și mineriadele sunt construite parțial din amintirile dumneavoastră și parțial prin documentare? Și cum ați obținut, legat de un subiect în care ați fost atât de implicată, privirea din exterior pe care ne-o oferă eroina?

GA: Scena cu Revoluția este reflectată de două ori: odată este povestea fetei spusă de mama ei care i-o istorisește mai departe Letiției, altădată este o poveste auzită de Letiția în Franța, de la o timișoreancă, dar nu știe dacă s-o creasă sau nu. Deci e o poveste prin două oglinzi ca dovadă că noi așa vedem Revoluția: reflectată în diverse feluri. Letiția nu este chiar așa cum și-o imaginează mulți cititori și chiar critici literari. Letiția e acum un personaj care a trecut prin situații grele, e departe de Letiția din „Drumul egal al fiecărei zile”. E o persoană pragmatică,  și privește totul de la o mare distanță. De ce am optat pentru această perspectivă? Poate chiar ca să dau credibilitate acțiunii pentru că e mai bine să lași ca sensurile să se vadă printr-un personaj parțial necredibil, fără ca tu să pari că ești partizan. Dacă puneam acolo un erou al Revoluției, părea prea apăsat. Am vrut să fie totul cât mai aproape de cititor, cât mai de înțeles cu ochii unui om obișnuit deoarece îmi dau seama că în clipa aceea au fost foarte multe perspective: ale celor care știau la ce să se aștepte, ale celor care au fost complet nedumeriți, cum erau și puștii din cartea mea, ale celor care erau trimiși să reprime, ale celor care vedeau că se termină un regim și nu știau cum să-și găsească un loc mai bun în noua ordine. Deci sunt multe perspective și Revoluția poate fi văzută din foarte multe unghiuri. Eu n-am pus decât o perspectivă, cu timiditate, deoarece pentru mine este un subiect care nu s-a terminat chiar dacă eu nu voi mai putea scrie despre el. M-am apropiat cu timiditate de el pentru că este o mare temă a istoriei noastre.

AC: Ați spun că în roman regăsim și tema feminității, o temă foarte abordată în ultima vreme. Cum vedeți dumneavostră necesitatea acestei teme în literatură?

GA: Cred că tema, dacă este autentică apare fără să o împingă cineva. Probabil că acum sunt  și autoare care vor să scrie despre tema feminității pentru că este la modă. Eu n-am vrut acest lucru, dimpotrivă, am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine. S-ar părea că nu mi-a reușit în totalitate, acest proiect al meu, devreme ce personajele feminine ocupă prima scenă. E drept, că dacă te uiți un pic în urmă...  Am fost aici, la FILIT, la o întâlnire cu Goce Smilevski, un scriitor macedonian care are o carte, „Sora lui Freud”, și așa am aflat că surorile lui Freud au sfârșit la Auschwitz, deși, pare-se că el ar fi putut să le ajute să nu ajungă acolo. Iar una dintre ele a fost internată la un spital de nebuni. Am văzut o poveste similară, cea a lui Camille Claudel, sora poetului francez Paul Claudel. Există atâta tragism în destinul femeilor care aveau personalitate în secolul XIX și mai înainte.

AC: Pauza dumneavostră de la ficțiune a fost într-o perioadă în care, cumva, a existat o pauză națională de ficțiune. Dar după 2000 au încept să apară tot mai mulți prozatori tineri. Ce autori români tineri citiți?

GA: Din pură întâmplare eu am republicat versiunea nouă a romanului „Întâlnirea” în anul când Polirom, a scos un set întreg de scriitori tineri sub banderola „Votați literatura tânărără”. Așa că am evoluat împreună cu acești scriitori tineri și i-am citit. Citesc întotdeauna ce scriu colegii, dar cu atât mai mult cu cât cărțile noastre erau contemporane. L-am citit pe Lucian Teodorovici, pe Florin Lăzărescu. Cu Dan Lungu am avut deseori lansări de carte în Franța.

Cât am condus Bucureștiul Cultural făceam, la ideea mea și a lui Paul Cernat, o bursă a scriitorilor tineri, un fel de clasamet, întrebând critici din toată țara și din toate generațiile despre valoarea scriitorilor tineri. Și așa am descoperit-o pe Florina Iliș, de pildă. Anul acesta am citit și am recomandat pe coperta a 4-a o carte a Tatianei Țîbuleac și alta a Andreei Răsuceanu. Citesc mult mai mult decât am enumerat aici.

AC: V-au făcut vreodată criticii să schimbați cursul unui personaj sau al unei cărți viitoare?

GA: Eu sunt foarte interesată de felul cum citește fiecare critic și fiecare cititor cartea. Proust a spus că fiecare lector își citește cartea lui. Deci noi ne proiectăm în fiecare carte. Cititorul, din experința mea, pierde 25% din informația pe care tu i-o dai și chiar și cei mai perspicace, nu prind tot ce ai pus tu acolo. Dar un roman este ca un dosar de procuror, sau ca un dosar al unui spion prezentat superiorului său în care a adunat multe probe pentru a ajunge la o concluzie care nu se poate spune în două fraze. Rămâne ca cititorul să o rezolve, dar tu, autorul, trebuie să-i dai toate argumentele ca să descopere demonstrația.

AC: Acum, că ați făcu această comparație, îmi imaginez că aveți acasă teancuri de dosare cu numele fiecărui personaj scris pe copertă. Îmi dau seama că nu-i așa, de aceea trebuie să vă întreb cum lucrați? De exemplu acum aveți în computer niște bucăți de frază care ar putea fi următorul roman?

GA: Deocamdată am enorm de mult material rămas de la cartea asta și va trebui să-l șterg pentru că sunt nenumărate versiuni ale acestor capitole. Cel mai greu este, nu să faci fragmentele respective – ele țâșnesc -, ci pe urmă, când le asamblezi pentru o demonstrație. Fragmentele le scrii, să zicem, sub o inspirație sau alta și ele se adună, dar marea problemă e structura cărții  care se construiește greu, în timp. Iar tu trebuie să pui gradat informația. Uneori, când sunt spre final, am această senzație a unei forme geometrice pe care n-aș putea să o desenez, dar pecare o intuiesc vag. Acesta este momentul cel mai dificil pentru un prozator: până când găsește structura, așezarea diverselor elemente care să conducă spre ceva. Și finalul...

AC: Finalul este cel mai greu?

GA:  De obicei, pe de-o parte știi finalul, cel puțin jumătate din el, când te-ai așezat la carte. Sau cel puțin așa mi se întâmplă mie, nu e o regulă. Atunci când vreau să scriu ceva, chiar dacă eu proiectez o poveste scurtă și ea va ieși un roman, ca „Dimineața pierdută”, știu unde vreau să ajung cu acel personaj, sau acea poveste. Dar niciodată nu rămâne doar atât. Descoperi structura și o parte din final, doar scriind. Iarăși spun, este vorba de mine, eu descopăr totul scriind. Am niște lucruri în minte de la început, dar ele sunt destul de vagi și pe urmă, scriind, le descoper treptat și pe celelalte.

AC: Ați dat sute de interviuri de-a lungul carierei de scriitoare, ați avut momente de autorevelație în timpul unui interviu?

GA: E o întreabre foarte subtilă și foarte adevărată. Mi s-a întâmplat, doar vorbind, să descopăr niște lucruri. Asta seamănă cu ceea ce am spus înainte, că doar scriind descoperi ceva ce există în tine și tu nu știai. Descoperi ceva la care nu te-ai gândit niciodată. Este fantastică capacitatea noastră mentală cu mult, cu mult mai largă decât o credem noi și decât o simțim. Există o imensă parte neștiută a minții noastre și problema e cum să reușim să avem acces la ea.

Sursa foto