Mi-l amintesc pe Aris Fioretos de la precedenta sa vizită în România: înalt și elegant, cu o figură serioasă atunci când îl priveai în repaus; dar plin de detalii surprinzătoare dacă aveai timp să îi arunci mai mult de o privire: șosete colorate, butoni amuzanți și a însoțit lectura în română din romanul său (o limbă necunoscută lui) cu gesturi amuzante.

Ambele ipostaze sunt la fel de firești pentru scriitor și cam așa este și romanul „Mary”: trebuie să treci peste aparența unui roman despre opresiune și torturi pentru a descoperi descrierile fabuloase și pasajele de reală tandrețe.

CITEȘTE RECENZIA ROMANULUI „Mary” DE ARIS FIORETOS

Aris Fioretos a venit în București penru a promova primul său roman tradus în limba romană: „Mary” (Ed. Humanitas Fiction, 2017), ocazie cu care a povestit despre ce înseamnă să te pui în pielea personajului, cum a ales tema și multe altele.

Andreea Chebac: Dintre toate faptele istorice, din întreaga lume, de ce ai ales să plasezi acțiunea romanului „Mary” în timpul revoltei studenților din Grecia anului 1973?

Aris Fioretos: În parte pentru că am crescut cu asta. Revolta din 1973 de la Politehnica din Grecia a fost realizată de către oameni care erau cu 10-15 ani mai în vârstă decât eram eu la momentul respectiv, dar ei reprezintă generația dintre mine și părinții mei, trebuia să trec „prin ei” pentru a ajunge la generația părinților mei. Trăiam în Suedia - tatăl meu a părăsit Grecia la începutul anilor '50 și nu s-a putut întoarce în țară decât după 1974 - deci totul s-a întâmplat la distanță, și am vrut să îmi dau seama  înseamnă asta dintr-o perspectivă grecească. Evident, generația '68 din Grecia, cea care a realizat revolta din 1973, a trăit  într-un context diferit decât în Suedia, Danemarca, Franța și așa mai departe, dar multe lucruri au fost similare: au ascultat aceeași muzică, au purtat blugi, aveau aceleași frizuri.

Revolta studenților de la Politehnică nu a fost doar eroică, ci foarte repede a devenit un mit pentru o întreagă generație. Și dacă faci parte, așa cum fac eu parte, dintre cei care s-au născut în anii '60, '70, ai crescut cu acest mit. Cred că această generați este ultima generație din Vestul Europei care a avut parte de o experiență colectivă, o experiență care a atins toate aspectele vieții: ideologic, politic, social, estetic. Și am vrut să înțeleg ce a însemnat o asemenea experiență de generație pentru indivizi și mai ales pentru femei.

AC: Pentru generațiile după după 1989 din România, ce s-a întâmplat în februarie anul acesta în țară, demonstrațiile pașnice împotriva Guvernului, au fost primul moment de astfel de acțiune generală. Sunt curioasă cum s-a văzut el din afara țării, din Suedia de exemplu.

AF: Abia dacă au fost consemnate. Suntem o țară foarte complezentă, se discută foarte puțină politică în Suedia. Dacă te întrebi de ce, într-o anumită măsură are legătură cu succesul modului nostru de viață: aproape cu toții avem toate cele necesare așa că ceea ce ne preocupă nu este situația politică din țară sau din străinătate, ci cum să-ți trăiești viața, cum să-ți redecorezi bucătăria, am devenit foarte mult o țară de lifestyle.

Bineînțeles că sunt și în societatea nostră fisuri între grupuri și fisuri între generații, care au legătură mai ales cu diferențele sociale și de clasă. Și cred că ultima estimare spunea că dreapta radicală are peste 20% din voturile suedezilor. Asta înseamnă că deși nu sunt în poziția de a conduce țara, nimeni nu ar putea guverna fără ei, trebuie luați în considerare de fiecare dată pentru că nu poți forma o majoritate fără ei. Asta spune ceva despre țara noastră, dacă un partid care susține așa idei oribile a reușit să controleze un atât de mare procent de oameni. Sunt multe, multe motive pentru care s-a întâmplat asta, dar unul dintre ele este că partidele mari nu oferă o imagine clară asupra viitorului, nu mâine sau peste un an, dar peste 10-15 ani; în ce fel de țară, în ce fel de societate vrem să trăim? Nimeni nu vorbește despre asta pentru că toți sunt concentrați pe criza internațională sau pe politica de zi cu zi. Și cred că asta e o mare greșeală, un partid trebuie să fie în stare să-și prezinte viziunea despre viitor și să le dea partizanilor un sentiment de speranță.

AC: Dar aceste fisuri despre care vorbeai, sunt ele reprezentate în literatura suedeză contemporană? Există valul de literatură polițistă, Nordic Noir, care oferă o privire și asupra problemelor din societatea suedeză, dar în rest?

AF: Cu siguranță romanul polițist în Sedia se mândrește cu faptul că analizează societatea. Dacă o fac cu succes sau nu... nu îți pot spune. Dar mi se par majoritatea analizelor lipsite de rigoare: nu avem o societate formată 50% din criminali în serie și 50% din polițiști. Însă lucruri se întâmplă și în societatea suedeză și unul dintre ele este acela că ai un adevărat crater, nu mai e o fisură ci un crater, între cei care au locuri de muncă și posibilități de a avansa și cei care nu au. Iar distanța asta se tot lărgește, cred că în 10 ani vom avea o mare dificultate în a integra între 5 și 10 procente din populație, indiferent dacă vin din Siria sau dintr-un sat din Suedia. Oamenii care  vin acum în Suedia, emigranții, nu primesc aceeași atenție ca muncitorii care veneau în anii '60 de exemplu. În anii '60 era nevoie de ei.

Cred că cea mai mare provocare va fi să găsim modalități să integrăm acești oameni într-un fel care să nu îi izoleze în propria cultură. Am avut succes mult timp în Suedia cu asta doar pentru că suntem o țară mică și minoritățile noastre nu au fost niciodată așa de mari cum au fost în UK, în Franța sau în Germania. De asemenea, în anii '60 oamenii care veneau în Suedia nu se puteau angaja dacă nu urmau un curs de suedeză, ceea ce cred că este esențial: nu te izolezi dacă cunoști limba țării în care ești. Această oportunitate a fost ratată în multe alte țări. Germania, de exemplu, nu a făcut niciodată asta așa că vei descoperi oameni din a doua sau a treia generație de turci care nu mai vorbesc limba germană ci preferă să vorbească turca. Minoritatea turcă din Germania e atât de mare încât nu mai ești nevoit să vorbești germana, găsești tot  ce ai nevoie în cadrul acestei minorități.

AC: Există scriitori Suedezi printre emigranți? Sunt curioasă cum arată literatura lor și ce teme preferă.

AF: Sunt câțiva și din ce în ce mai mulți. Scriu despre Suedia modernă și despre realitatea lor, dar ceea ce au în comun cred că este nevoia de a încerca să se împace cu emoțiile pe care le trăiesc și revolta de a fi identificat în alt mod decât drept scriitor suedez. Asta e un echilibru greu de găsit: pe de-o parte vrei să vorbești despre experențe pe care nu toți le-au trăit, pe de altă parte nu vrei să fii instrumentat într-un fel sau altul. Așa că fiecare trebuie să-și găsească propria strategie.

Pentru o perioadă a fost foarte la modă să scrii ceea ce noi numim literatură Rinkebus. Rinkibus este unul ditre cele mai intens populate arii de către emigranți, peste 100 de naționalități sunt prezente acolo, este o Suedie puternic influențată de arabă și multe alte limbi. Unii au fost foarte creativi încercând să găsească o nouă Suedie. Are un potențial poetic enorm, dar poate pica și în manierism. Vom vede ce va crește, literar vorbind, din acest fenomen de migrație și descurajare din Suedia. Literatura este un mediu lent, nu o poți produce peste noapte. Ceea ce înseamnă că există mereu loc pentru reflecție. Foarte greu poți reacționa direct la un fenomen anume, de obicei reacția vine cu o întârziere de câțiva ani.

AC: Reîntorcându-ne la romanul „Mary”, de ce ai ales să-l scrii dintr-o perspectivă feminină?

AF: De ce nu? Cu mult timp înainte să știu că vreau să scriu despre acest moment anume din istorie, am știut că vreau să scriu într-o zi un roman despre o femeie însărcinată. Doar că nu știam că va fi această carte. Dar când am început să învârt lucrurile în capul meu, mi-am dat seama că avea sens, trebuia să fie o femeie.

Sarcina este o un subiect interesant și o experiență interesantă - îmi imaginez eu - care are multe în comun cu literartura. Dar nimeni, sau foarte puțini, au descris sarcina ca proces și asta mă uimește. Ceea ce sarcina are în comun cu literatura este idee de transformare: corpul nu rămâne la fel la final față de cum era la început. Și asta cred că ar trebui să se aplice și în cazul literaturii: ca cititor nu ar trebui să fii la fel la finalul unei cărți ca atunci când ai început-o.

De asemenea, ca să fiu sincer, sarcina este de mare ajutor pentru un romancier pentru că una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspunzi, și pentru care trebuie să găsești o soluție încă de la începutul muncii tale, este determinarea cadrul temporar al acestei cărți: când începe și când se termină și cum arată arcul temporar pe care se întinde romanul. Și sarcina îți oferă acest arc, ai cronologia foarte clară, e coloana vertebrală a cărții.

AC: Spune-mi puțin despre numele personajului principal și cel care dă titlul cărți: Mary.

AF: Mary este cel mai întâlnit diminutiv în greacă și de asemenea în engleză de la Maria. Conotația teologică este mult mai puțin importantă pentru mine decât faptul că Mary, personajul, ascultă muzică pop din anii '60, ea și prietenul ei fedonează când aud un cântec al formației The Monkees intitulat „Mary-Mary”, de exemplu. Pentru mine aceste conotații sunt mai aproape de esența cărții.

AC: La lansarea romanului „Mary” s-a vorbit mult despre legăturile cu mitologia greacă din cartea ta. Te-ai gândit la asta în timp ce scriai, sau au apărut apoi?

AF: Astfel de lucruri puri și simplu se întâmplă, îți dai seama doar mai târziu de asta. Când i-am auzit pe Mircea (n.e. Mircea Cărtărescu) și Ioana (n.e. Ioana Pârvulescu) vorbind despre roman, tot ce spuneau îmi suna cunoscut, dar multe dintre lucrurile pe care le-au spus nu au fost făcute conștient. Dar ca scriitor plasezi „ouă de Paște” în cărțile tale și nu trebuie neapărat să fie găsite de către cititori, poți înțelege o carte în multe feluri. Cel puțin așa îmi place să cred. Dar există aceste cadouri pentru cititori, pe care le descoperi de obicei când recitești o carte pentru că prima dată citești pentru acțiune.

AC: Ai început să scrii romane destul de recent în cariera ta, regreți asta?

AF: Da! A fost vorba și despre curaj, dar, în cazul meu, și despre a face greșeala de a crede că înveți adevăratele secrete ale literaturii fiind critic. Am studiat și am lucrat pentru un număr de ani în comunitatea academică, am scris poezie în proză... am vrut doar să fiu în proximitatea literaturii. Am realizat foarte târziu: ca scriitor ai un alt simț al literaturii decât ai critic fiind. Aproape că pot data acest moment: s-a întâmplat în '95-'96. Am realizat că atunci când ești critic nu poți avea niciodată încredere în primul tău impuls, ci doar în al doilea, aceasta este reflexia ta critică. Ca scriitor e invers: trebuie să ai încredere în primul tău impuls, dacă începi să urmezi al doilea impuls nu iese ceva cu adevărat bun. Trebuie să ai încredere în intuiția ta, dar să nu ai niciodată încredere în primul cuvânt, să găsești mereu cuvântul din spatele cuvântului sau din interiorul lui. Sunt codate diametral opus – critica și scrisul literaturii - și când am ralizat asta m-am supus la ceea ce filmele de spionj numesc programare profundă  - deep programming – și am încercat să scap de conștiința mea critică.

AC: Ce alte personaje feminine îți plac din literatura universală?

AF: Personajele feminine și temperamentele feminine sunt două lucruri diferite. Sunt scriitoare pe care le admir foarte mult: Clarice Lispector, scriitoare braziliană-ucrainiană-evreică, Herta Muller, ca să folosesc un nume românesc sau poeta canadiană Anne Carson. Cât despre personaje feminine. Am fost fatalmente îndrăgostit de Zoe a lui Salinger. Chiar dacă îi frânge inima soțului ei, Emma Bovary e o figură foarte importantă. Cred că măestria lui Flaubert constă tocmai în a lua această femeie mediocră, dintr-un orășel micuț, care e doar plictisită, și a o transforma într-un personaj dincolo de timp. Și chiar dacă nu empatizezi cu ea sau dacă nu e o persoană de care să te îndrăgostești dacă ar exista, tot ce face se leagă, are sens. E minunat felul în care o descrie și te face complicele! Iar cărțile ar trebui să facă asta, să transforme citorii în complici.