bookblog.ro

---

Interviu cu Nadine Brun-Cosme. „Poți vorbi despre orice cu copiii, atâta timp cât știi cum”

Scris de • 9 March 2020 • in categoria Interviuri

Pe 13 februarie am avut privilegiul de a sta de vorbă cu Nadine Brun-Cosme, autoarea cunoscutei serii Lupul cel Mare și Lupul cel Mic, publicată în limba română de Editura Cartea Copiilor. Întâlnirea a avut loc cu prilejul Incubatorului de povești colorate, un atelier de creație susținut de Nadine Brun-Cosme, asociația Cu Alte Cuvinte și mișcarea Citim Împreună România, unde a fost abordat și subiectul psihologiei copilului în cărțile ilustrate. 

E prima oară când am ocazia să stau de vorbă cu un autor de carte pentru copii și m-a cucerit viziunea ei asupra procesului creativ și grija pe care o acordă cuvintelor și ritmului. Redau conversația mai  jos, cu mulțumiri Georgianei Banu pentru traducere și interpretare. 

 

Sursa foto: Facebook, Cu Alte Cuvinte/Cultural diversity in children's books 

 

Teodora Blanariu: Cum v-ați dat seama că vreți și puteți scrie povești pentru copii? 

Nadine Brun-Cosme: La un moment dat am lucrat cu copii mici și îmi plăcea să le spun povești. În același timp, am descoperit cărțile literaturii pentru tineret în Franța. Și în unele lucrări existau teme care mă mișcau profund. Teme pe care nu le regăseam niciunde altundeva. Asta mi-a trezit dorința de a participa și eu la lumea aceasta. Și cred că la început cel mai mult m-au mișcat albumele (n.t. cărțile cu imagini). Vorbesc despre albume pentru că eu scriu atât romane, cât și piese de teatru, cât și albume. Și… cum a fost: la început am trimis mai multe texte, către mai multe edituri. Nu de la bun început, dar la un moment dat unul dintre aceste texte a fost reținut pentru publicare. Iar în aceste cărți se spun lucruri importante. Descoperirea pe care am făcut-o, referitor la aceste lucruri importante, corespunde foarte bine ideii pe care eu însămi o am, și anume că poți vorbi despre orice cu copiii, atâta vreme cât știi cum să vorbești despre lucrurile respective. 

Și-apoi, cuvintele au fost întotdeauna pentru mine un mijloc de expresie, încă de mic copil. Așa cum pentru unii pictura sau sculptura sunt un mijloc de expresie, pentru mine cuvintele au fost importante. Cum să spun, am impresia că deschid o întreagă lume de necunoscut și de mister.

 

T.B.: Spuneți că ați fost inspirată de povești pe care le citeați copiiilor. Sunt curioasă dacă, din propria copilărie, ați rămas cu vreo poveste care v-a impresionat, și care?

N.B.C.: Ca să răspund la această întrebare, aș putea spune că cel mai mult țin minte imaginile, ilustrațiile din cărțile pe care le citeam atunci. Și primele care îmi vin în minte sunt ilustrațiile unor cărți apărute la editura Flammarion numite Les albums du Père Castor (n.t. Moș Castor). Acestea fac parte din clasicii literaturii pentru copii în Franța, la fel ca Roule Galette (n.t. Învârtește-te plăcintă) sau La Vache Orange (n.t. Vaca Portocalie). Ca să numesc o poveste anume, aș putea să mă refer la Când Cigalou merge la munte (Quand Cigalou s'en va dans la montagne) și îmi amintesc din această poveste cum câinii lătrau și natura, pietrele încercau să aibă grijă de Cigalou, ca să ajungă cu bine pe creasta muntelui. 

Și acum, adult, rememorând aceste imagini, pot spune că sunt transportată fizic în momentul respectiv al copilăriei. Așa cum unii au o jucărie preferată, care le amintește de copilărie, acestea sunt poveștile care mi-au legănat copilăria și, într-adevăr, cuvintele – deși nu le înțelegeam atunci -, sunt importante pentru mine, dar cele mai importante sunt imaginile din albumele respective.

 

T.B.: Și pentru că ați menționat imaginile, aș vrea să vorbim un pic de ilustrația de carte și care este relația dumneavoastră cu ilustratorii. Alegeți ilustratorul? Cum se întâmplă transpunerea cuvintelor în imagini astfel încât să cuprindă viziunea pe care ați avut-o despre povestea respectivă?

N.B.C.: E o întrebare bună. De ce? Așa își închipuie toată lumea că ar decurge procesul, dar lucrurile nu se întâmplă chiar așa. Atunci când scriu prin cuvinte, cuvintele îmi creează un întreg imaginar, dar nu îmi creează o imagine. Scriind personajul îl simt în interior, îl simt cum este, dar nu îl văd cum arată în exterior.

Și, cred că modul în care funcționează creierul face ca imaginile să parcurgă un alt drum față de cuvinte. Eu am avut noroc ca textele mele să fie date unor ilustratori tineri, care deja aveau universul lor imagistic. Și ceea ce mi-am dorit a fost ca povestea mea să fie tradusă în imaginile lor, în universul lor de imagini.

În momentul în care primesc produsul finit – cartea ilustrată, aproape că nu îmi recunosc textul, adică nu mai este nici textul ca atare, nici imaginea ca atare, ci ceva nou, care se naște din îmbinarea între cele două. Și nu știu dacă îmi place sau nu îmi place pentru că e ca și când aș descoperi ceva cu totul nou. Uneori nu merge. Este nevoie de cineva care, ținând seama de text, să nu lase mai prejos nici propriul său mod de lucru, propriul său univers de imagini. Adică să existe o tensiune între cele două.

 

T.B.: Foarte interesantă această abordare. Cea mai cunoscută carte a dumneavoastră aici, în România este „Lupul cel Mare și Lupul cel Mic”. E una dintre cele mai frumos ilustrate cărți pe care le-am întâlnit.

N.B.C.: Da, este foarte reușită în relația de care spuneam dintre text și imagine. Este ceva bizar, aș putea spune, la mijloc. În momentul în care am început să scriu povestea cu Lupul cel Mare și Lupul cel Mic, prima dată mi-a venit în minte prima frază din carte: „Lupul cel Mare locuia dintotdeauna acolo singur, sub copacul său din vârful dealului”. Ideea este că în frază este un ritm și în momentul în care am încheiat fraza, ritmul ei mi-a spus că trebuie să vină ceva după. Însă nu știam ce. Deci nu știu cum va continua povestea. Și asta iarăși este un lucru important de înțeles, pe care nu toată lumea îl înțelege. Că dacă nu ai acest necunoscut, posibilitatea de a spune – am început, am scris o frază și nu știu cum va continua -, nu ai creație de fapt. Și dintre editorii cu care lucrez, jumătate înțeleg lucrul ăsta, jumătate nu.

E ca atunci când cureți legume în bucătărie și intră deodată o rază de soare pe fereastră și timpul stă în loc. Deși este un moment obișnuit din cotidian, cam așa aș putea spune că se întâmplă lucrurile. Și pe momentele de felul ăsta trebuie să le prinzi, pentru că sunt momente în care se întâmplă ceva, nu știi exact ce, dar nu trebuie să le lași sub nicio formă. Și exact așa a fost și în carte. Am scris: „Lupul cel Mare locuia dintotdeauna acolo singur, sub copacul său din vârful dealului. Dar într-o zi apăru Lupul cel Mic. Venea de departe. De-atât de departe încât…” și așa mai departe. Cuvintele te poartă cu ele și într-un fel ești atât înaintea lor – adică precezi cuvintele, dar le și urmezi. Cuvintele și ritmul sunt cele care îți dezvăluie povestea.

După momentul ăsta în care te lași purtat de cuvinte, iarăși preiei hățurile, deci devii stăpânul jocului. Dar dacă se întâmplă ca mașinăria să se blocheze trebuie să te lași iarăși purtat, ca să reiei procesul.

 

T.B.: Sunt curioasă, în contextul acesta, cum împletiți mesajele pe care le transmit poveștile? De exemplu în povestea cu cei doi lupi sunt niște mesaje foarte frumoase pe care le putem explica copiilor, despre prietenie, despre acceptare, despre faptul că suntem diferiți dar ne putem înțelege.

N.B.C.: Există două lucruri: prima este povestea, tema, care e stabilită de la început. Al doilea element are de-a face cu procesul de a scrie și procesul acesta se instalează. Și are legătură cu faptul că scrii mereu, scrii tot timpul, îți intri în mână, și lucrurile curg de la sine în momentul în care ai experiența aceasta a scrisului. Vă dau un exemplu: este ca în cazul unui brutar. Prima pâine pe care o face nu este așa de extraordinară, dar pe măsură ce face, cu atât îi vine mai natural, și o face mai bună. Și în procesul de a scrie pot spune că sunt niște repere sau niște borne care sunt acolo și care vin în momentul în care scrii

Un alt exemplu – de ce mănâncă lupul portocale? (n.t. În cartea cu cei doi lupi) N-aș ști să spun. Copiii au venit și m-au întrebat de ce mănâncă portocale? Nu știu, poate că lupul e drăguț sau e vegetarian, chiar n-aș ști ce să spun, dar am zis că sunt portocale pentru că, la un moment dat, scriind, ești în interior. Și cheia, dacă ar fi să zic că există o cheie este că ești în poveste cu ei sau alături de ei. Și fiind în poveste există o logică care se instalează și pe care o urmezi scriind. Deci logica ar zice în felul următor: lupul aștepta, apoi a venit cel mic, este ca o înlănțuire de fapte, ca un dans, care se desfășoară de la sine.

Sursa foto: Facebook, Editura Cartea Copiilor

T.B.: Mai am o curiozitate legată de această poveste cu lupii. În literatura clasică, lupul este văzut mai degrabă ca un personaj negativ, care îi înspăimântă pe copii. Cum v-ați decis să alegeți lupii ca personaje și, în general cum vă alegeți personajele? Face parte, tot așa, din acest proces creativ în care vă vine ideea și apoi porniți de acolo?

N.B.C.: Aș putea spune, pe undeva, că personajele mă aleg. Deci, n-aș fi zis că voi alege un lup ca personaj. Dar prima frază care mi-a venit a fost „Lupul cel Mare locuia dintotdeauna acolo”. Și în succesiunea cuvintelor, a fost perfect. Cuvintele reprezintă materia. Deci nu e atât ideea unui personaj, cât cuvintele care sunt materia, așa cum lutul sau piatra reprezintă materia pentru un sculptor.

Tot așa, de exemplu, am avut la un moment dat o problemă cu o povestire, Loup, es-tu là? (n.t. Lupule, ești acolo?) pe care o publicam la editura L'ecole des Loisirs. În povestea aceasta apăreau patru animale, printre care și un mistreț negru. Ilustratorul a făcut mistrețul maro. Și apoi editorul m-a sunat și m-a întrebat: „Nu vrei să schimbi în poveste cuvântul, să pui mistreț maro?” Și eu am spus: „Nu e că nu vreau, dar ideea e că negru și maro, cuvintele ca atare nu seamană. Maro are alt ritm, alte sunete.” Pe undeva, iată că nici editorul nu vedea că povestea este ca o dantelă. Cuvintele au sunete și ritmuri diferite și când funcționează, sunetele și ritmul acesta sunt în acord. Până la urmă ce am făcut? Am înlocuit mistrețul negru cu „brun”. I-am zis mistrețul brun și am mai făcut și alte câteva mici schimbări. Asta ca să spun că atunci când lucrurile funcționează așa cum trebuie este pentru că povestea nu este citită numai la nivel mental, ci este citită și simțită cu întreg corpul. Ca atunci când un copil mic începe să experimenteze lumea și să se miște, să cunoască. Evident că ulterior interiorizăm poveștile și le citim cu întregul corp.

 

T.B.: Îmi place foarte mult viziunea dumneavoastră despre procesul de creație. Aș dori să va adresez ultima întrebare. Pe lângă cărți, în ce alt tip de proiecte vă implicați? 

N.B.C.: Eu scriu pentru oameni de toate vârstele. Și nu e puțin lucru să spun că, de fapt, cel mai greu este să scrii pentru cei mici. Pentru ei cel mai mărunt cuvânt este important. Când încep un proiect niciodată nu știu dacă va fi pentru cei mici sau dacă va fi un roman pentru adolescenți sau un roman pentru adulți (am publicat și un roman care a fost inclus în categoria literatură generală). 

În momentul de față, pentru că mă întrebați de proiecte, sunt pe cale de a finaliza un roman pentru adolescenți. Este un roman de dragoste: un băiat se îndrăgostește de o fată, pe care apoi o părăsește, după care înțelege de ce a părăsit-o și revine la aceasta. Vorbesc despre tema ambivalenței adolescenților. Tot în momentul de față lucrez la un roman pentru copii cu vârsta de 8-10 ani, pe care îl scriu în cadrul unui proiect pe care îl am cu o asociație franțuzească, Le Prix des Incorruptibles, prin care trimit câte un capitol diferitelor clase dintr-o școală. Capitolul este citit, apoi elevii îmi pun întrebări sau îmi trimit anumite reacții. După aceea, eu le răspund la întrebări, la reacții și le trimit un alt capitol și așa mai departe, capitol cu capitol. Acest lucru este interesant pentru că îi învață pe ei să reflecteze asupra a ce este scris și să intre în procesul creativ. Partea cea mai amuzantă este că uneori pică exact pe lucrurile pe care eu intenționam să le scriu. După aceea, aceste capitole pot fi rescrise și fie scriitorii, fie asociația propune întregul către editură, pentru publicare.

Acum pot spune că sunt prinsă undeva între romane și dorința mea de a scrie teatru. Spre deosebire de cei care scriu piese de teatru eu nu vin din universul acesta al regizorilor și actorilor (ca majoritatea celor care scriu teatru). Însă, am deja șase piese publicate la editura L'ecole des Loisirs, începând cu anul 2002.

 

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro