Yu Hua este un reprezentant al literaturii chineze contemporane, scriitor tradus în peste treizeci de limbi și primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award. În limba română au apărut până acum trei traduceri ale cărților sale: romanul „În viață” (Humanitas Fiction, 2016), romanul „Cronica unui negustor de sânge” (Humanitas Fiction, 2017) și – o apariție extrem de proaspătă - volumul de eseuri „China în zece cuvinte” (Humaniats Fiction, 2018).

Cartea care a prilejuit acest interviu este romanul „Cronica unui negustor de sânge”, povestea vieții unui muncitor care, de-a lungul timpului, își vinde sângele de mai multe ori pentru a-și salva familia. O cronică care aduce în ficțiune o practică tulburătoare din istoria Chinei: vânzarea de sânge; o fereastră într-o cultură îndepăratată care a trecut și încă trece prin modificări capitale.

Foto: Radu Sandovici // vertizontal.ro”

Andreea Chebac: În comparație cu precedenta dumneavostră carte tradusă în limba română - „În viață”, „Cronica unui negustor de sânge” este o carte cu mult umor și mult haz. Cum ați construit aceste scene de umor? Au apărut ele spontan? Mai ales că subiectul „vânzătorilor de sânge” este unul cât se poate de grav și serios.

Yu Hua: Aveţi perfectă dreptate în afirmaţiile dumneavoastră. În anul 1992, când am scris romanul „În viaţă”, mi-am dorit să  expun modul în care suferă un chinez, cum se chinuie el, însă apoi mi-a venit ideea de a scrie un alt fel de carte, şi anume să vorbesc despre cum se descurcă să supravieţuiască un chinez. În 1995, am scris romanul „Cronica unui negustor de sânge”. Viaţa personajului Xu Sanguan, pe care o prezint aici, se desfăşoară între anii '50 şi anii '80 ai secolului precedent. La vremea aceea, China era cu adevărat cufundată în sărăcie şi de aceea Xu Sanguan s-a confruntat, de-a lungul vieţii sale,  cu atâtea dificultăţi care l-au împins să îşi vândă sângele pentru a putea rezista. Romanul „În viaţă” este o carte a deznădejdiei, Fugui duce o viaţă plină de amărăciune, dar în viaţa aceasta a lui au existat şi  multe lucruri frumoase. De pildă, el a avut cea mai bună soţie din lume şi cel mai bun copil, aşa încât uneori întâlnim şi aici umor sau episoade ceva mai amunzante. În anul 1997, acest roman a fost tradus în limba italiana şi atunci un critic literar italian a rostit o frază memorabilă: „Aceasta este o carte despre moarte, dar care ne învaţă cum să facem să nu murim.”. Găsesc că este o apreciere foarte interesantă, care îmi place foarte mult. Prin comparaţie, romanul „Cronica unui negustor de sânge” are mult mai mult umor, iar dacă nu ar fi avut, atunci cu siguranţă că mi-ar fi fost imposibil să duc cartea la bun sfârşit. Umorul îi aduce consolare cititorului, îi aduce speranţă, iar eu a trebuit în primul rând să îmi aduc mie însumi consolare şi speranţă, pentru ca apoi să transmit aceste sentimente şi senzaţii cititorului.

AC: Vă rog să ne spuneți mai multe despre fenomenul vânzării de sânge, când a apărut el și cum funcționa  mai exact? Se mai practică astăzi?

YH: Părinţii mei au fost medici amândoi, iar când eram mic, noi locuiam chiar în spital, fapt care mi-a oferit posibilitatea ca adeseori să văd oameni care veneau să-şi vândă sângele. Este una dintre imaginile cu care am crescut. Vânzarea sângelui are o istorie îndelungată în China şi este o practică ce a rezistat până în zilele noastre. În aceste condiţii, mie mi s-a părut că acesta este un fenomen care merită descris pe îndelete. În plus, era un fenomen cu care mă simţeam foarte familiarizat, aşa că am ales să scriu această poveste. În China, eu sunt primul scriitor care a scris despre vânzarea sângelui.  Mie chiar mi se părea foarte ciudat faptul că până la mine nici un scriitor nu s-a încumetat să scrie despre acest fenomen care există de atâta amar de vreme. La câţiva ani după publicarea „Cronicii unui negustor de sânge”,  mass-media din China a început să difuzeze ştiri despre un sat din Provincia Henan unde, prin vânzarea sângelui, toată lumea s-a contaminat cu HIV. Un sat întreg a avut de suferit. Abia după aceea şi alţi scriitori chinezi au început să privească atent acest fenomen care, repet, există de multă vreme.

AC: Romanul vorbește foarte mult despre nucleul familiei, despre relațiile dintre soți și dintre părinți și copii. Ne puteți descrie o familie tradițională chineză?

YH: Atunci când încercăm să observăm şi să evaluăm transformarea Chinei, avem o bună perspectivă dacă privim lucrurile de la nivelul familiei. Discutăm aici despre o ţară cu o istorie multimilenară, care se întinde pe mai bine de trei mii de ani. În timpul regimului feudal, individul nu avea nici un cuvânt de spus în viaţa socială, ci doar în viaţa de familie. De aceea, vreme de mai bine de trei mii de ani, liantul în societate a fost nu legătura dintre indivizi, ci legătura dintre familii. Altfel spus, unitatea minimală a societăţii chineze nu era individul, ci familia. După anii '90, situaţia s-a schimbat complet – familia nu a mai jucat rolul de unitate minimală a societăţii, ci individul a preluat acest rol. În ziua de azi, chinezii sunt tot mai entuziasmaţi de ideea afirmării personale, ceea ce era de neimaginat odinioară. Deci, lucrurile s-au schimbat fundamental.

AC: Ați crescut într-o familie de medici, dar romanele dumneavoastră au ca personaje oameni simpli, muncitori sau țărani, de ce această alegere?

YH: Părinţii mei erau medici într-un spital de provincie. Deşi erau intelectuali, în societatea de odinioară ei nu erau nimic altceva decât nişte personaje mărunte. Înainte de a deveni scriitor, eu am fost medic stomatolog vreme de cinci ani, aşa încât prietenii şi colegii mei erau şi ei personaje mărunte, la fel ca şi pacienţii mei şi oamenii cunoscuţi mie. Am trăit tot timpul în mijlocul unor asemenea personaje şi de aceea, atunci când m-am apucat de scris, fireşte că cel mai  bine mă pricepeam să descriu viaţa acestor oameni, căci eu le cunoşteam mai bine ca oricine calităţile şi defectele.

AC: Romanul descrie viața de zi cu zi a chinezilor, munca lor, sacrificiile și ce trebuie să facă pentru supraviețuire, dar cum se distrează o familie chineză?

YH: Pentru chinezi umorul reprezintă o parte importantă a existenţei lor. Oameni, atunci când au necazuri, când sunt nefericiţi, când sunt răniţi în suflet, apelează la umor, fiindcă acesta îi ajută pe moment să uite de necaz, de tristeţe, de suferinţă. Chiar dacă este vorba de o stare de moment, pentru ei înseamnă enorm, este de ajuns. Acesta este motivul pentru care oamenii iubesc cu pasiune viaţa. Umorul este elementul care le dă curaj să trăiască mai departe. Pentru creaţia mea artistică, umorul probabil că are o definiţie mai precisă, fiindcă eu urmăresc ca prin  intermediul lui să dezvălui ceva anume sau, altfel spus, să adaug ceva, să sporesc bogăţia ideatică a operei mele. În naraţiunea mea, fac în aşa fel încât umorul să fie exacerbat întrucât el este o strategie prin care personajele se consolează unele pe altele, dar se şi consolează singure. Totodată, umorul este o strategie prin care eu aleg să critic realităţile sociale.

AC: Mereu lucrările dumneavostră ilustrează episoade sau anumite evoluții din societatea chineză, ce alt moment vă doriți să surprindeți într-o carte viitoare?

YH: Fiecare scriitor aparţine epocii sale, iar eu nu sunt o excepţie de la acestă regulă. Am scris în romanele mele despre etape ale istoriei chineze, cum ar fi Revoluţia Culturală, Marele Salt Înainte, Perioada de Deschidere şi Reformă, momente pe care nu am putut să le ocolesc, dar am încercat să scriu şi despre alte perioade, cum ar fi, de pildă, începutul secolului XX. Desigur că pentru aceasta am fost nevoit să consult un volum uriaş de material documentar, altfel nu aş fi putut da veridicitate scrierilor mele. Deci, ancorarea în istorie este extrem de importantă pentru mine.

AC: Fiind un scriitor de succes, dumneavoastră sunteți reprezentantul unei culturi adesea exotice pt noi - cultura chineză. Despre ce tradiții chinezești ne puteți povesti? Unele pe care ați vrea ca publicul larg să le cunoască.

YH: Vă mulţumesc pentru aprecieri. Pentru ca cititorii români să poată înţelege mai bine cultura chineză, probabil că singura metodă este aceea de a citi operele unui număr cât mai mare de scriitori chinezi. Să citească nu numai operele scriitorilor activi din ziua de azi, dar şi pe cele ale scriitorilor din trecut. De pildă, Lu Xun este un scriitor ale cărui opere trebuie cunoscute neapărat pentru o mai bună înţelegere a civilizaţiei chineze. Veţi găsi acolo o sumedenie de tradiţii, obiceiuri, credinţe ale Chinei de ieri, dar şi ale celei de azi.