Era seară. Și toamnă. Ploua și era rece. În contextul ăsta știam că întâlnirea mea cu scriitoarea Dana Grigorcea s-ar putea să fie deturnată de traficul bucureșten mereu haotic în astfel de condiții. Câteva minute mai târziu, apariția luminoasă a partenerei mele de discuții m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva vedem fiecare un alt București în fața ochilor.

Ora ce a urmat m-a lămurit că așa e. Dana Grigorcea vă învită în Bucureștiul ei plin de amintiri, Bucureștiul ei dorit și căutat în toate capitalele cosmopolite ale lumii, Bucureștiul pe care îl descrie în cel mai recent roman al său – „Sentimentul primar al nevinovăției”. Iar acest București pare să fi cucerit și inimile cititorilor străini deoarece cartea a fost recompensată cu Premiul 3sat în cadrul concursului de literatură Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, din Austria.

Andreea Chebac: O să începem discuția despre Bucureștiul ăsta în care ai rămas blocată în trafic. Cum îl găsești, acum, când stai aici atât de puțin timp?

Dana Grigorcea: Îl găsesc de fiecare dată schimbat. E o senzație foarte stranie, ca și cum aș fi prințul din „Tinerețe fără bătrânețe”: deși vin aproape an de an, observ că-mi pierd o groază de repere, că dispar clădiri la care țineam și care făceau parte din universul meu emoțional, dispar pomi la care țineam, anumite parcuri. Asta e și tema romanului: am vrut să scriu un roman despre București, despre cartierul meu, Cotroceni. Și, scriind, așa, am scris și despre sentimentul de acasă, despre revenirea într-un loc de care ți-a fost dor și pe care ai crezut că-l regăsești în alte părți, despre elementele de care ai nevoie ca să te simți acasă într-un loc.

AC: Crezi că romanul este perceput mai ușor de publicul românesc decât de publicul din alte țări? Chiar și decât cel vorbitor de germană, limba în care a fost scris. Mă gândesc la anumite referințe legate de București sau din istoria recentă pe care le înțelegi dacă cunoști fapte și locuri.

DG: Pentru mine e o mare bucurie să văd cum e receptat romanul în diferitele țări în care îl prezint, să înțeleg o anumită cultură prin reacția oamenilor la ceea ce am scris și prin felul în care îmi percep ei poveștile. Am fost cu cartea în Siberia, la cel mai mare târg de carte din Rusia, și se pare că acolo cartea este percepută ca o poveste de dragoste, un triunghi amoros. Mi-au spus că scriu despre dragoste și credință, și chiar mi-au pus întrebări despre ortodoxie. În spațiul german nimeni nu vorbește în primul rând despre povestea de dragoste din carte, ci despre romanul unei generații, a unei anumite perioade, despre un roman citadin. În Slovenia și Slovacia s-a făcut referire mai mult la poezia din descrieri.

AC: Și nu ai avut sentimentul în niciuna dintre ocazii ca ai fost neînțeleasă?

DG: Nu. M-au întrebat de exemplu, tot în Rusia, dacă am ales special numele de Zyuganov pentru unul dintre personajele din carte și dacă am făcut referire la politicianul rus Zyuganov despre care eu nici nu știam. Am spus că nu; am vrut să folosesc un nume rusesc și ăsta a fost un nume care mi-a venit în minte. Dar nu m-au crezut, am văzut în reacțiile publicului. M-am interesat apoi de politicianul ăsta, și mi-am dat seama că într-adevăr se potrivește.

Ei văd alte spații, și romanul capătă alte spații, dar nu înseamnă că e mai puțin, că citesc mai puțin, dar citesc altceva. La traducere, de exemplu, - a fost tradus în tandem de Nora Iuga și Radu Mihai Alexe - Radu Mihai Alexe mi-a atras atenția asupra unei povești din carte în care apare menționată melodia lui Demis Roussos, „Vino în grădina celor 1000 de melodii” - am scris eu în germană. El mi-a spus că Demis Roussos a venit la București cu aceeași melodie, dar cu un text diferit: „Living in an island in the sun”. Și mi s-a părut că și aceasta se potrivește în context.

AC: Dar nu te-ai gândit să traduci chiar tu romanul?

DG: Eu nu am vrut ca primul meu roman să fie tradus (n.e. Baba Rada) pentru că mi s-a părut că am spus povestea pe care voiam s-o spun și că nu mai e nevoie s-o spun a doua oară, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi făcut eu traducerea. Și n-am vrut nici să traducă altcineva pentru că m-am temut că mă voi simți neînțeleasă la fiecare propoziție. Când mi s-a propus să mă traducă Nora Iuga în tandem cu Radu Mihai Alexe am simțit că este un proiect în care sunt implicați trei artiști.

AC: Dar de ce ai ales să scrii în germană dacă te referi la spațiul românesc în această carte, ca și în Baba Rada, primul tău roman?

DG: Mi se pare că poți să scrii despre orice. În „Baba Rada” am vrut să scriu, de exemplu, despre claustrofobie. L-am scris pentru că voiam să scap de o anumită senzație: lucrasem în Bonn, într-un spațiu foarte strâmt, într-o lume foarte înghesuită, o atmosferă apăsătoare, și voiam să scap de senzația asta.

Acum am vrut să scriu un roman despre un oraș și la început n-a fost Bucureștiul, a fost un oraș. A devenit București pentru că este orașul pe care îl caut eu în alte orașe. Asta am căutat: de ce elemente ai nevoie ca să regăsești spațiul tău? E nevoie de o anumită reflecție a luminii, ai nevoie de anumite umbre, de anumite mirosuri, de anumite zgomote, anumite păsări? De ce ai nevoie ca să te simți acasă? Eu vreau să am o geografie afectivă și geografia asta afectivă mi-a fost formată de București și de asta caut Bucureștiul în celelalte orașul. În pasajul care este de fapt nucleul cărții, Victoria povestește cum se plimbă prin Zürich și i se pare că regăsește Bucureștiul.

AC: Mi se pare că ți-e dor de oraș, te-ai gândit să te întorci în București?

DG: Eu nu am plecat. Sunt invitată din când în când la anumite festivaluri de literatură împreună cu scriitorii din exil, or eu nu sunt un scriitor din exil. Eu n-am plecat, eu m-am plimbat. Am făcut filologie, germană-olandeză, apoi am plecat la Bruxelles și am continuat să merg din studiu în studiu în diverse locuri după interesele mele personale. Bineînțels că m-am uitat și ca locul în care îmi fac studiile și unde rămân să lucrez să fie totuși un loc plăcut. Dar așa s-a întâmplat, am mers mânată de entuziasm.

AC: Totuși ai rămas acolo.

DG: L-am cunoscut pe soțul meu care este scriitor și el m-a convins să rămânem în Elveția. Noi ne-am cunoscut la Berlin, la o lectură de-a lui, și am fost fascinați unul de celălalt. Când a câștigat un premiu literar în Elveția, el fiind elvețian, m-a invitat să-l însoțesc ca să ridice premiul. Și era Zürichul vara... Vara orașul are un fler mediteranean: e un lac în centru orașului și toată lumea e relaxată, în pauzele de masă lumea merge să sară un pic în lac, merg cu picioarele goale prin centru... adică e foarte frumos, liniștit și pitoresc. El și-a chemat toți prietenii artiși și ne-am plimbat cu o bărcuță, am băut șampanie pe lac, am recitat poezii iar la apus de soare el mi-a spus: „Vezi, ăsta-i Zürich, asta e Elveția”. „Atunci hai să mai rămânem”, am răspuns. Așa a fost. N-am fost organizată, am fost un om mânat de pasiuni și așa s-a întâmplat: am ajuns și am rămas acolo un pic mai mult și acuma avem doi copii care merg la școală.