Lionel Duroy este un autor francez multiplu premiat care a scris nu mai puțin de 19 romane în cariera sa. Duroy s-a dedicat scrisului după ani petrecuți ca jurnalist pentru cele mai mari publicații din Franța, perioadă în care a acoperit evenimente importante ca războiul din Iugoslavia.

„Eugenia” pleacă cumva de la povestea familiei sale, aristocrați scăpătați cu simpatii naziste, dar își desfășoară acțiunea în România. Folosind imaginea scriitorului Mihail Sebastian, fragmente din Jurnalul său și o documentare temeinică, romanul oferă fără menajamente o imagine a pogromului evreilor de la Iași.

De ce a ales România ca decor pentru dezastrul care s-a întins într-o mare parte din Europa, cum a documentat acest episod și multe altele, a povestit la vizita sa în țară, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași.

Andreea Chebac: Vreau să vă întreb în primul rând când și cum a apărut pentru prima dată ideea de a scrie un roman pornind de la Jurnalul lui Mihail Sebastian?

Lionel Duroy: Aș spune că Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a însoțit în timp ce am scris cartea, a fost o adevărată grație divină că l-am avut lângă mine, dar chiar dacă nu aș fi avut jurnalul lui Sebastian, aș fi scris oricum acest roman.

Să începi să scrii o carte este un proiect foarte mare, de aceea mă gândesc mult timp înainte de a scrie. Și adesea, tocmai pentru că mă gândesc așa de mult la această carte, se întâmplă să întâlnesc oamenii de care am nevoie, cărțile de care am nevoie. Mi s-a întâmplat asta adesea.

Lucram deja la romanul „Eugenia” atunci când am descoperit întreaga operă a lui Sebastian. Am citit tot ceea ce-a scris, dar Jurnalul este el însusuși o operă magistrală, mai ales pentru că, după părerea mea, el nu-și dădea seama că scrie o operă magistrală. Forța acestui Jurnal vine tocmai din faptul că el nu avea de gând să-l publice.

AC: Drama evreilor în cel de-Al Doilea Război Mondial s-a desfășurat în multiple țări din Europa, dar de ce ați ales să vorbiți despre pogromul petrecut în România, la Iași?

LD: Am descoperit pogromul de la Iași când eram foarte tânăr, atunci când am citit „Kaputt” de Malaparte. Progromul de la Iași iese în evidență deoarece niște civili asasinează alți civili. Este un lucru rar în istorie, chiar și în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial. În Germania, naziștii sunt cei care organizează exterminarea evreilor, este o exterminare teoretizată și condusă de stat.

Nemaiîntâlnit la progromul de la Iași este modul în care autritățile române au creat o stare de panică în rândul creștinilor ortodocși convingându-i că vecinii lor evrei sunt de fapt spionii inamicilor ruși. Această persuadare cu ajutorul afișelor și mesajelor stârnește o angoasă teribilă în rândul populației civile ortodoxe și face ca persoane obișnuite ca mine și ca tine să devină călăi. Asta este ceea ce m-a interesat să explorez în „Eugenia”. Pornind de la ceea ce s-a întâmplat în anii '30, am vrut să arăt că, montând populația și îndoctrinând-o cu asemenea discursuri pline de ură, poți manipula jumătate dintre oameni să se întorcă în potriva celeilalte jumătăți. Mă interesează foarte mult această temă: să știu cum niște oameni obișnuiți ca noi pot deveni în anumite condiții niște călăi.

AC: Știu că documnetarea pentru romanul „Eugenia” a fost una intensă, întrebarea mea este dacă din tot ce ați citit și ați studiat pentru scrierea cărții puteți alege un lucru inedit pe care să-l împărtășiți cu cititorii?

LD: Cred că cel mai surprinzător lucru pentru mine a fost violența fotografiilor găsite. Până n-ai lucrat pe fotografiile pogromului, nu-ți poți imagina ororile care s-au întâmplat. Am citit toate mărturiile celor care au asistat la evenimentele din 1945 și există mărturii care explică unele dintre fotografiile păstrate, poți face o legătură între ele.

De exemplu, multă vreme am studiat fotografia aceasta cumplită a doi păriți, morți pe trotuarul unei străzi cu fetița lor alături, ucisă de asemenea. Este o fotografie de o violență insuportabilă. Iar printre mărturii am dat peste una care povestește cum a fost ucisă acea familie. Am putut face legătura pentru că mențioeză strada pe care se întâmplă, strada Vasile Conta. Niște legionari urcați pe capota unei mașini blindate, văd familia care ieșea din casă și pur și simplu o mitraliază. Ceea ce m-a surprins cel mai mult este evident inumanitatea, te trimite într-o prăpastie de neînțelegeri, nu-ți poți da seama cum de s-a întâmplat așa ceva.

AC: Și totuși, în mijlocul tuturor acestei documentări și a tuturor detaliilor desprinse din fapte reale, în roman apare un personaj fictiv, Eugenia. De ce ați apelat la un personaj imaginat și nu ați folosit, poate, o persoană descoperită în Jurnalul lui Sebastian?

LD: Doar trecând prin ficțiune reușești să spui nespusul. Nu este nimic mai puțin semnificativ decât o carte de istorie. Dacă citești o carte de istorie pentru școlari despre anul '41 în România va trebui să citești de trei ori o pagină și tot nu vei reține nimic. Doar literatura te poate face să intri în complexitatea psihologică a oamenilor, în emoția lor, în violența lor.

Un alt exemplu este bătălia de la Stalingrad, din '42-'43, poți citit toate cărțile de istorie pe care le găsești, niciodată nu vei înțelege cât de mult au suferit oamenii la Stalingrad. Dar citește „Viață și destin” a lui Vasily Grossman, și de o dată ești în bătălia de la Stalingrad. Vasily Grossman este unul dintre autorii mei preferați. A „acoperit” ca jurnalist bătălia de la Stalingrad și a publicat articole despre ea, dar citindu-le nu simțiți apropae nimic,  însă în „Viață și destin” deodată trăiești această bătălie. Doar trecând prin roman poți descrie complexitatea sentimentelor umane și ambivalența lor. Faptele puse cap la cap sunt doar rapoarte de poliție, ele nu vor reda niciodată sfâșiera lăuntrică a protagonoștilor.

AC: Cartea oferă portretul mai puțin măgulitor al unor personalități culturale iubite de români – Cioran, Eliade. Nu v-ați temut vreun moment că această perspectivă s-ar putea să-i supere pe cititorii din România?

LD: Nicidecum. În toate perioadele istorice au existat intelectuali care au greșit, s-au înșelat amarnic. Mă gândesc la Drieu La Rochelle, un romancier francez minunat al anilor '30, de talia lui Cioran sau Eliade. În România ca și în Franța, anumiți intelectuali, în mod curios, au adoptat aceste discursuri de ură pentru că ele erau și niște discursuri de putere. Din punctul meu de vedere este de neînțeles. Eu nu înțeleg antisemitismul lui Eliade, mai ales că era un om deschis spre toate culturile lumii, ca antropolog. Cum a putut un om ca el să adere brusc la aceste teorii imbecile despre evrei? Drieu La Rochelle în Franța a făcut același lucru, dar Drieu La Rochelle merge până la capăt și crede în victoria Germaniei naziste și când știe că va fi arestat, se sinucide. Este o realitate că Mircea Eliade a greșit. Cred că a fost o rătăcire de tinerețe și e păcat că nu și-a cerut scuze ulterior, așa cum au procedat alții.

AC: În acea perioadă în care fascismul se tot întindea în Europa, comunismul părea lozul câștigător. Între timp știm că nici comunismul nu a fost o variantă mai bună. Într-un context atât de tumultos puteai tu, ca persoană, să îți păstrezi neutralitatea? Era asta o alegere mai bună?

LD: Este o întrebare foarte grea pentru că ridică o problemă de angajament. E o întrebare care mă preocupă personal foarte mult pentru că provin dintr-o familie antisemită și nu am reușit niciodată să înțeleg cum a putut tatăl meu să traverseze acea perioadă și să nu fie nici de partea unor, nici de-a altora.

Puneți o întrebare care pentru mine este foarte personală și care practic mi-a reorientat întreaga viață. Cred că am devenit scriitor în mare măsură din acest motiv. Nu aveam de gând să fiu neutru în legătură cu ceea ce s-a întâmplat și, de-a lungul întregii mele vieți, mi-am exprimat de fapt un punct de vedere. Nu reușesc să-i înțeleg pe oamenii care au fost neutri și nu au luat o atitudine în acest război. Am construit personajul Eugenia pornind de la ceea ce aș fi făcut eu într-o situație similară, provenind dintr-o familie antisemită. Cred că într-adevăr aș fi ales să particip la război ca parte a Rezistenței.

AC: Lasând puțin în umbră tema antisemitismului, în carte apare un pasaj care m-a impresionat foarte tare în care se povestește cum Mihail Sebastian pierde manuscrisul unui roman iar apoi se chinuie foarte tare să refacă romanul pierdut, „Accidentul”. Vi s-a întâmplat așa ceva sau aveți în minte o soluție în cazul în care vi se întâmplă așa ceva?

LD: Este o teamă cu care trăiesc de la 20 de ani, aceea de a pierde un manuscris. Mereu mi-am spus că dacă pierd un manuscris nu-l voi putea reface, nu va mai fi același lucru. Am trăit ca pe un coșmar pasajele în care descriu felul în care Sebastian se chinui să refacă „Accidentul”.

La început îmi scriam manuscrisele cu stiloul și, de teamă să nu le pierd, din trei în trei zile le fotocopiam și le duceam la editură. După 2000 am început să scriu pe calculator și, în fiecare zi, când termin de scris, îmi trimit respectivele pagini mie însumi pe e-mail.

AC: Un citat din carte sună așa „Victimele emoționează, dar nu oferă cheia urii. Trebuie să se audă discursul călăilor.” Și totuși cartea este scrisă din perspectiva victimelor.

LD: Întreaga noastră cultură este creată ca să ne determine să ne fie milă de victime. Pe de altă parte, să îi asculți pe călăi este foarte trist și foarte violent. Când am decis că Eugenia se va întoarce la Iași după pogrom pentru a încerca să înțeleagă punctul de vedere al călăilor, am creat o acțiune în oglindă cu ceea ce am făcut eu întorcându-mă în Iugoslavia la 15 ani după război.

M-am întâlnit atunci cu criminalii de război care se ascundeau iar apoi am scris romanul „Iarna bărbaților”, povestea lor fiind una foarte tristă. Am petrecut, de exemplu, o noapte întreagă discutând cu colonelul care a fost adjunctul lui Mladić. Trăia ascuns cu soția lui într-o casă cu ferestrele camuflate de saltele și am fost condus la el de un comandant pe care l-am cunoscut în timpul războiului. În discuția care a durat întreaga noapte încerca să justifice o operațiune în cadrul căreia a mitraliat 600 de bosniaci. Lângă el era soția lui care ne sculta și care e pictoriță, iar când generalul s-a ridicat să aducă niște fotografii din război, soția lui mi-a spus că de 15 ani el nu mai doarme. Că uneori se simte atât de rău încât trebui să aducă pe ascuns un psihiatru ca să se ocupe de el. Realitatea este că oamenii care au fost prinși în asemenea masacre nu cred că-și mai revin vreodată. Cred că acest colonel visa mereu că va veni cineva să-l aresteze până la urmă. De altfel era un om șarmant, avea trei copii despre care îmi vorbea. A fost chiar impresionant pentru că după câteva ore vorbeam de parcă am fi fost prieteni.

AC: Acum, când discursul xenofob pare să reapară în Europa și pentru că ați declarat de mai multe ori că întotdeauna cărțile au fost providențiale în viața dumneavostră, vreau să vă rog să ne recomandați căteva cărți prin care tinerii să înțeleagă ce este greșit în acest discurs naționalist și xenofob.

LD: Un text pe care îl găsesc absolut pasionant este jurnalul lui Drieu La Rochelle. Nu știu dacă este pentru tineri, este pentru toată lumea. De ani de zile încerc să înțeleg cum este posibil să aderi la un asemenea discurs, de aceea jurnalele mi se par niște documente extrem de interesante deoarece un jurnal este un text intim în care autorii își descriu zilnic gândurile, sentimentele, putând să le urmărești astfel evoluția. Am studiat îndelung acest jurnal care la un moment dat a și fost interzis în încercarea de a-i înțelege mecanismul psihologic. Și cred că asta ar fi util și pentru tineri de 16 -17 ani, să lucreze pe acest gen de document.

AC: Știu că în timpul documentării ați petrecut foarte mult timp în Iași, acum iată-vă iarăși aici, așa că vreau să vă întreb dacă aveți un loc preferat din Iași?

LD: Sunt multe locuri care-mi plac mult în Iași. Mi-am petrecut Iarna la Hotel Traian și a fost minunat. Aveam o cameră la mansardă iar noaptea mă uitam la zăpada de pe acoperiș. Mi-a plăcut foarte multa acea clădire veche.

Mai am în minte un loc trist: cimitirul evreiesc în care am fost de multe ori și spre care am mers pe jos. Este un loc extrem de emoționant mai ales iarna, fiind situat pe un deal destul de mocirlos și e acolo un imens mormânt care este de fapt groapa comună. Am mers deseori și la fost chestură. Am petrecut multe zile în fostul cartier evreiesc.

Sursa foto: www.facebook.com/pg/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu și www.facebook.com/pg/filit.iasi