bookblog.ro

---

Interviu Mircea Platon – partea a II-a

Scris de • 28 April 2008 • in categoria Interviuri

[Citeste partea I]

Partea a II-a - despre populism, comunism, elitism, oameni de caracter, tineret şi îndoctrinare

Suntem aşadar, graţie comunismului, o ţară de domni, de doamne şi de elite

Silviu Man: Cum a fost întâlnirea cu Occidentul? Mă refer şi la oamenii obişnuiţi, dar şi la profesorii şi studenţii din universtăţi...

Mircea Platon: Întâlnirea mea cu Occidentul, în afara călătoriilor ocazionale în Europa, a fost întâlnirea mea cu New England (Boston), Ontario, Midwestul şi California. E aşadar mai mult întâlnirea mea cu Occidentul Îndepărtat, cu America. Nu a fost uşor, a trebuit să scriu o întreagă carte (nepublicată încă) pentru ca să mă "echilibrez" (vorba lui Nae Ionescu) cu America. De la puritana New England, la amestecul de veche colonie britanică şi nou socialism european care e Ontario, la preriile Midwestului, diferenţele sunt mari. Dar cum peregrinările mele americane au fost mai ales sub semnul studiilor universitare, întâlnirea de care vorbeşti a fost una cel puţin amiabilă, dacă nu chiar pasionată. Obişnuit cum sunt cu viaţă de provincie, cel mai bine m-am simţit aici, în Ohio, în acea "fly-over country" dispreţuită de "intelectualii" de pe cele două coaste, de Est şi de Vest. Cred că aici, în inima Americii (ca şi în Europa Răsăriteană), s-a păstrat mai mult din vechea Europă decât în aşa-zisa "Veche Europă". Şi nu mă refer la clădiri, ci la oameni şi tradiţii. Aşa că, pentru un conservator populist ca mine, e bine.

Silviu Man: Populist? Nu spuneaţi adineauri că aveţi tiraje mici, că nu aveţi rubrică la ziar şi că, spre onoarea mea şi a bookblog.ro, acesta e primul interviu acordat?

Mircea Platon: Întrebarea ta mi-a adus aminte de cineva care, auzind pe vremuri că sunt redactor la Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, m-a întrebat: "Aha, şi deci te duci în weekenduri să stai pe la mănăstiri, nu-i aşa? N-ai putea să-mi aranjezi şi mie ceva?" A fi "populist" nu înseamnă a face zilnic o baie de mulţime. De fapt, exact contrariul. Şi explicaţia e simplă. Din România a rămas numai elita, "poporul" a dispărut. După 1989, nu am auzit vorbindu-se decât de "elită", aşa cum înainte de 1989 eram cu toţii "intelectuali". Oricine nu muncea manual era "intelectual". De la subinginer la gestionarul de la aprozar, cu toţii erau "intelectuali". Sau "domni". Pe câţi tovarăşi nu i-am auzit afirmând răspicat-recunoscător, în sprijinul Partidului şi al emanaţiei Ion Iliescu: "Pe mine comuniştii m-au făcut domn/doamnă." Suntem aşadar, graţie comunismului, o ţară de domni, de doamne şi de elite. "Moş" sau "babă", sau "ţăran" nu mai e nimeni. Sunt aşadar un "populist" în căutarea "poporului pierdut". Ceea ce trece astăzi la noi drept "populism" nu e decât elitism degenerat: Vadim Tudor însuşi e un "intelectual", şi la fel sunt şi tovarăşii colonei care îl înconjoară. Arătaţi-mi un politician, de la consilier local la ministru, care să nu-şi dea doctoratul. Sau să nu intre în masonerie, acea ilustră pepinieră de spirite alese, acea lojă de unde poţi să scuipi cojile seminţelor de înţelepciune îngurgitate în capul profanilor din stal. Problema e că în stal nu mai vrea să mai stea nimeni. Asaltat simbolic prin "demitizarea" naţiunii şi eradicat prin pauperizare şi avort, poporul român a luat-o la sănătoasa şi devine acum "popor european", alături de ceilalţi, chinezi şi musulmani, de egale abilităţi de adaptare la mediu.

A fi aşadar populist în România înseamnă de fapt, nu-i aşa, a fi aproape singur; aş putea spune, dacă nu m-aş teme că cititorii nu-mi vor prinde inflexiunea sarcastică a vocii, a fi o elită. Ceilalţi, cu minorităţile, sunt majoritarii, plebeii, produsele de serie. "Societatea civilă" s-a chinuit să descompună poporul român în submulţimi de "minorităţi". Fie că eşti chel, fie că eşti gras, fie că eşti timid sau homosexual, eşti, cumva, încadrabil unei "minorităţi". Ca atare, ai dreptul la asistenţa socială şi la autocompătimire. În schimb, devii, din om, din român, un defect. Suntem pe cale de a deveni o ţară de defecte. Dar eu mă încăpăţânez să caut poporul român, să caut călugărul care e călugăr, ţăranul care e ţăran, profesorul de liceu care e profesor de liceu: oamenii consistenţi, nu oamenii plini de sine. Oamenii care-şi înţeleg locul şi rostul lor în lume. Pentru că, în cele din urmă, astfel de oameni alcătuiesc un popor.

Nu sufăr pentru soarta întregii omeniri odată cu CNN-ul"

Silviu Man: Aveţi ceva cu intelectualii? Nu sunteţi şi Dvs. unul dintre ei?

Mircea Platon: Intelectualii trăiesc pentru idei, sau de pe urma ideilor. Cei din ultima categorie sunt mercenari, cinici, parazitari. Uneori, talentaţi. Cei din prima categorie îmi sunt la fel de antipatici. Nu-mi plac idealiştii. Secolul XX e plin de "naivi", de "idealişti", de intelectuali care au crezut fie în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în castrism, fie în mai ştiu eu Che. Oamenii care ucid sau aprobă crima din idealism nu mi se par cu nimic mai buni decât cinicii mercenari. Ba poate că ultimii sunt de preferat având în vedere că luciditatea lor mercenară scapă orbirii ideologice şi amatorismului. Nu-mi plac intelectualii pentru că îmi plac oamenii care luptă pentru ceva concret: pentru un sat, o stradă, un cartier, un pom, sau pentru umanitatea din ei. Nu-mi plac oamenii care luptă pentru idei. Intelectualii, aşa cum am arătat cu altă ocazie, sunt un sacerdoţiu secular. Îmi plac oamenii înrădăcinaţi în umanitatea din ei, nu cei care manipulează discursuri. În timp, s-ar putea ca "intelectualii" să-mi devină simpatici, pe măsură ce vor fi înlocuiţi de rubedeniile lor androide, tehnocraţii. E ceva încă boem-profetic în intelectual, ceva legat de epoca 1750-1950, de mult hulita modernitate, care îmi e simpatic: "republica profesorilor", cum se numea Franţa celei de a III-a republici.

Dar a fi un "intelectual" nu e o meserie, e o pretenţie de superioritate. Intelectualul e un pretendent la tron, un uzurpator din naştere al regelui/boierului/preotului/patriarhului care domneşte peste şi străjuieşte rânduiala. Nu degeaba e intelectualul boem. E în neorânduială. Acolo unde modernitatea mecanicistă şi tehnologizantă a creat o ordine masificantă, intelectualii vin cu o dezordine masificantă. Cu protestul, cu petiţia, cu apelul semnat de o masă de "intelectuali". Intelectuali sunt egocentrici, dar nu şi autonomi. Or, ceea ce mă interesează e omul care poate stă pe propriile picioare, care nu e dependent nici de mase, nici de cluburi. Ortodoxia ne învaţă că ne trecem că florile câmpului, că suntem călători prin lume, dar şi că Dumnezeu s-a întrupat în istorie şi că ne mântuim în istorie, în interval. Concretul, biografia, realitatea, trupul aşadar contează. Nu ne mântuim lepădându-ne de realitate în favoarea ideilor, a "jocului ielelor", ci asumându-ne realitatea. E o "cădere" care înalţă, nu o locuire în trup, o înrădăcinare care damnează, precum în gnosticism. Prefer deci intelectualilor oamenii care au o chemare. Nimeni nu are chemarea să salveze lumea, doar Iisus Hristos, şi doar puţini au chemarea să se roage pentru mântuirea sufletelor noastre. Dar îndeobşte nu e o chemare care se manifestă prin scrisul de apeluri, petiţii şi articole la ziar. Nimeni nu are vocaţie de "intelectual". Poţi fi poet, romanicier, eseist, scriitor în fine. Sau artist. Profesor. Dar a fi intelectual înseamnă a asuma sacerdoţiul nimicului.

Silviu Man: Dacă ideile nu ne fac mai buni, la ce bun să mai citim? Dvs. pentru ce lucru "concret" luptaţi atunci?

Mircea Platon: Eu lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din fidelitate faţă de oamenii care m-au format, direct sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii. Nu sunt nici măcar un "umanitarist", nu sufăr pentru soarta întregii omeniri odată cu CNN-ul. Ceea ce mă ţine scriind însă, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii '90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filosofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe acei studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere (puteam să fac asta, editura Agora era o editură mică, a familiei mele), poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun "generaţiei Polirom", poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor '90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.

Mi-a plăcut întotdeauna Sf. Apostol Toma, ale cărui atingeri confirmau realitatea. Nu scriu deci mânat de credinţă, idealistă sau interesată, în bunătatea omenirii. Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. În sensul acesta sunt, după cum spuneam, un "populist": mă interesează omul, omul mic. Umaniştii sunt interesaţi de OM, o făptură prometeică de elită, marxiştii agită masele proletare sau minoritare dispreţuind ţăranii, dreapta neoconservatoare pare interesată doar de "piaţă" şi de bunul mers al "corporaţiilor". Pe mine mă interesează omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă. Or, ceea ce mă interesează e realitatea ireductibilă a omului de caracter. Adevărul te face liber pentru că e ireductibil, pentru că nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator.

Geme ţara de atâta tensiune materialist-dialectică"

Silviu Man: Tinerii din anii '90 - cu ce îndoctrinaţi, de cine folosiţi, pe unde risipiţi?

Mircea Platon: Pentru a găsi un răspuns la această întrebare trebuie să ne reamintim că actuala configuraţie teologico-politică a României actuale e rezultatul unei dureroase faceri de 6 luni: 14 decembrie 1989 - 15 iunie 1990. Dacă înţelegem acea perioadă vom înţelege şi ce se întâmplă acum. Dacă înţelegem cine a controlat mass-media acelei perioade vom înţelege şi cum s-a întâmplat de-a rămas România fără lustraţie, de ce nu s-a adoptat punctul 9 al Declaraţiei de la Timişoara (care prevedea ca nomenclaturiştii PCR să nu candideze pentru funcţii publice vreme de 5 ani), de ce minerii au bătut studenţi, şi de ce muncitorii strigau "moarte intelectualilor". Tinerii din Piaţa Universităţii (născuţi, în mare, între 1965 şi 1975) cântau, în schimb, "mai bine mort decât comunist", răspundeau la înjurături îngenunchind şi spunând Tatăl Nostru, voiau să refacă legătura cu România normală, interbelică, prin restaurarea monarhiei şi a rânduielii româneşti.

Dacă ne uităm însă la opţiunile ideologice ale "intelectualilor" acelei perioade, vom înţelege şi de ce viaţa noastră culturală e înţesată de marxişti. Imediat după decembrie 1989, cu unele memorabile excepţii (de la Petre Ţuţea la Horia Bernea), "intelectualii" (chiar şi unii dintre cei care au susţinut Piaţa Universităţii) s-au precipitat spre "stânga anticomunistă". Spun "stânga" pentru că idealurile lor: civism, antitotalitarism, piaţa liberă, societate deschisă, nu sunt, în esenţă, ale dreptei conservatoare care ar fi putut pune România pe propriile picioare, ci ale stângii antistaliniste, liberal-democrate sau social-democrate. Poţi fi pentru capitalismul globalist şi împotriva marxismului doar pentru că ţi se pare că primul e mai eficient în nivelarea şi amalgamarea naţiunilor şi tradiţiilor decât al doilea. "Intelectualii" au luptat cu Iliescu de-a lungul unui front stângist: a fost lupta dintre comunismul "cu faţa umană" al lui Iliescu, în care statul şi partidul încă deţin un rol important în economie, şi "statul terapeutic" al "corectitudinii politice". Citiţi presa vremii - mă refer la cea din anii '90 - şi veţi avea suprize mari. Nu numai presa din anii comunişti conţine surprize, ci şi cea din anii '90, presa care la o lectură reînnoită ar face să se veştejească multe papioane. De la internaţionalismul comunist, la cel al drepturilor omului sau, mai nou, al neoconservatorimului - care concepe "naţionalismul american", sub semnul lui Trotsky, ca pe obligaţia de a impune drepturile omului şi democraţia seculară întregii omeniri - trecerea s-a făcut uşor, pe bază de supozitoare ideologic-financiare.

De ce nu comparăm cele două decenii trecute de la Revoluţia din decembrie 1989 cu primele două decenii trecute după instaurarea comunismului în 1945. Ce se întâmpla în 1964-65? Se încheia colectivizarea, deţinuţii politici care supravieţuiseră iadului lagărelor comuniste ieşeau din închisori zdrobiţi, Nicolae Ceauşescu devenea boss-ul comunist al României, în şcoli se învăţa Nina Cassian şi Lenin, şi vechea elită cultural-politică fusese ucisă sau marginalizată. Ce se întâmplă acum, la 20 de ani după decembrie 1989? Păi, de exemplu, în Iaşi, oraşul meu natal, oraş boieresc şi tradiţionalist, se organizează, sub egida Centrului Cultural Francez şi a lui British Council, sub egida Europei aşadar, manifestarea "Stop rasism". Afişul manifestării, cu un Lenin punkist, deci cool, pe înţelesul tinerilor de azi, a împânzit toate liceele din Iaşi. Aşadar, la două decenii de la revoltă anticomunistă din decembrie 1989, după ce procesul comunismului nu s-a făcut şi după ce ne-am petrecut anii '90 sub atenta monitorizare a lui Zigu Ornea şi competenta îndrumare a "Profesorului" Silviu Brucan, liceenii ieşeni sunt educaţi în spirit european prin intermediul lui Lenin. Lenin şi Che în licee, Ernu leninist la gazetă, alţii mai mărunţi dar rafinaţi povestind despre "viaţa ca film porno" şi despre marxismul lacanian, geme ţara de atâta tensiune materialist-dialectică şi se ascute, cu siguranţă, lupta de clasă conform d-lui Alexandru Cistelecan care, adevărat leninist, se declară mulţumit că, astăzi, "din fericire, lucrurile arată mult mai rău".

În acest context, nu m-ar mira să aflu că, în 2009, vom celebra 20 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă Care A Dus la Înlăturarea Stalinismului-Fascist-Naţional Ceauşist şi la Instaurarea Comunismului Adevărat, care e ca programele Microsoft: suprimă concurenţa, are o groază de defecte, dar e updatat automat în reţea.

Îi tot citesc pe "intelectualii" noştri protestând împotriva modului în care baronii locali, Gigi Becali, maneliştii şi spectacolele de tip "American Idol" strică "poporul" punându-i sub ochi exemple ale succesului pe bază de impostură, vulgaritate şi corupţie. Dar viaţa noastră culturală în genere a fost, în toţi aceşti ani, exact un astfel de exemplu: de "succes" prin lepădarea de identitate, prin prostituarea de sine, şi prin vulgaritate calculată sau imberbă. Becali, sau alţii mai puţin dispreţuiţi de "elită", şi-a făcut capitalul financiar pe bază de relaţii cu statul. "Elita" şi-a făcut capitalul simbolic - şi financiar - pe bază de contrafaceri cu suprastatul, cu UE, Soros, SUA, ONU, UNESCO şi orice altă întrupare stângistă a Occidentului. Unde e diferenţa? E o diferenţă de probitate? Poate una de ştaif, deşi şi aia dispare în multe cazuri la o privire mai atentă. Exista vreo fundaţie care să dea onorarii de mii de dolari pentru o conferinţă conservatoare? Nu. Exista fundaţii, organizaţii, asociaţii care să susţină financiar mişcarea de stânga în România? Da. Şi-atunci de ce să ne mai întrebăm: dar de ce au dinţii atât de mari? Ca să ne înghită mai bine.

[Citeste partea a III-a]





Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Pingback: Interviu Mircea Platon - partea I | bookblog.ro

  2. Pingback: Interviuri in afara sistemului » Alex Rădescu

  3. Ovidiu Miron spune:

    Da, ca sa ne inghita mai bine. Prostitutia insa nu va putea continua la nesfarsit.

    raspunde

  4. Pingback: Interviu cu Mircea Platon « Atitudini fara platitudini

  5. Pingback: Interviu Mircea Platon - partea a III-a | bookblog.ro

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro