Întrebările adresate Simonei Antonescu și-au făcut loc în mintea mea tiptil și firesc, cu fiecare pagină parcursă din „Fotograful Curții Regale”. Singura dificultate a fost... selecția. Cu atâtea personaje deosebite, este greu să alegi doar câteva despre care să întrebi, și cum subiectele romanului sunt rar abordate, curiozitatea față de amănunte crește exponențial. Haideți să aflăm împreună din secretele acestei cărți - și fiți avertizați - nu vom avea parte de o continuare!: „Nu cred în astfel de continuări la nesfârşit a unei cărţi sau film care a plăcut la un moment dat.”

Iulia Dromereschi: Din informațiile strânse din mediul online, am remarcat că aveți o pregătire „profil real”. Cum s-a întâmplat să ajungeți la... scris?

Simona Antonescu: Am scris dintotdeauna. Când eram mică aveam un caiet separat pentru poezii şi un altul pentru povestiri. Cred că jumătate dintre fetiţe au aşa ceva. După ce terminam câte o nouă „producţie”, adunam toată familia – care intra în joaca mea - în jurul mesei de la bucătărie şi făceam cenaclu literar cu ei. Eu citeam iar ei trebuiau să asculte. Drumul meu a fost însă scris de părinţi, aşa cum se întâmpla pe vremea aceea, după nişte reguli menite să mă apere de înspăimântătoarele repartiţii prin sate în care nu se putea ajunge decât în anumite zile din săptămână. Mama mea a fost profesoară de Limba Română şi a avut nişte experienţe... demne de o carte. Pasiunea evidentă pentru scris urma să facă parte din viaţa mea ca... pasiune. Acum i-a venit timpul.

ID: Ce a însemnat pentru dumneavoastră câștigarea Premiului pentru Debut al editurii Cartea Românească, în 2014? Ați încercat să publicați și înainte - cu sau fără succes?

SA: A fost cea mai frumoasă surpriză, poate la fel de importantă ca naşterea fiului meu. Am senzaţia că am, acum, doi copii. Nu am mai scris – în mod serios, organizat, cu scopul de a arăta cuiva – nimic până acum. De fapt, ca să fiu corectă, în urmă cu foarte mulţi ani strânsesem multe poveşti scrise pentru fiul meu şi le trimisesem unor edituri. Două dintre ele s-au arătat interesate, dar viaţa mea încă nu se aşezase suficient cât să pot aloca timp acelui proiect, aşa că a rămas pentru mai târziu.

ID: Ați pomenit fotografiile vechi care v-au dat ideea de pornire a cărții. În ce context le-ați văzut și cum v-au dus cu gândul la o carte?

SA: În urmă cu doi ani am luat decizia de a testa din nou drumul acesta, de a mă întoarce la pasiunea pe care o trăsesem pe linie moartă atâţia ani. Îmi făcusem cont pe un site literar şi postasem câteva texte. Oamenii citeau şi primeam feedback. Eram încântată în special de interactivitatea site-ului: pur şi simplu vorbeai cu cititorii tăi „la cald”, pe loc. Apoi, ceva a declanşat un mecanism care a întrerupt ritmul acesta molcom. M-am înscris cu mari speranţe la un concurs literar al unei reviste online, concurs pe care l-am pierdut cu „pocnet”. Cu pocnet se pierde atunci când ai aşteptări mari şi realitatea este exact în colţul celălalt al încăperii. Asta m-a ambiţionat. A fost ca un duş rece. Mi-am suflecat mânecile şi m-am apucat de treabă, cu gând să-mi recâştig îndemânarea la scris.

Am ales să scriu privind fotografii pentru că îmi plac foarte mult fotografiile vechi. Chiar îmi vorbesc. Văd adevărate filme în privirile unei familii venite la şedinţa foto, prin 1880. Am descoperit fotografiile de la care a pornit totul într-un articol despre primii fotografi din România. În aceeaşi seară am scris câteva pagini şi le-am postat pe proaspătul meu blog. De la o zi la alta, prietenii de acolo – pentru că îi voi considera totdeauna prietenii mei – cereau continuarea. Ce se mai întâmplă? Ce se mai întâmplă? Interesul lor mă făcea să continui. Alături de fotografiile găsite pe net în ziua aceea erau şi câteva cuvinte despre fiecare dintre fotografi: Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek şi Franz Mandy. De aici încolo nu mai pot explica. Pur şi simplu am rămas toată seara cu ochii la fotografiile lui Franz Mandy. Fotografiile acelea chiar vorbeau cu mine. Am văzut-o pe Anna supărată că proaspătul ei soţ i-a cumpărat o invenţie oarecum necuviincioasă, o maşină de făcut cafea. Vedeam bine că situaţia nu este pe placul ei, dar se străduia să menţină aparenţele. Nu a durat mult până când sentimentul acela de responsabilitate pentru ceea ce începusem în joacă să crească foarte mult. M-am oprit din scrisul la întâmplare şi am început documentarea. Nu am găsit prea multe informaţii despre personajul real, Franz Mandy, şi atunci am început să completez golurile cum m-am priceput mai bine. Numele s-a transformat în Franz Mayer.

ID: Care vă este cel mai drag personaj și cum l-ați construit?

SA: Toate personajele sunt construite pe o bază reală. Poveştile citite din fotografii se îmbinau cu poveştile reale ale oamenilor dragi mie ori cu poveşti mai vechi, auzite de la bunicii mei, trăite de ei sau de alţi oameni, dragi lor. Până la urmă, nimic nu este ficţiune în carte. Totul a fost, cumva, cândva, trăit sau povestit de cineva din viaţa mea. Toate îmi sunt dragi. Mi-e greu să evidenţiez pe unul anume. Mă şi recunosc în toate, câte puţin. În rebela Despina Agopian, fiica negustorului armean de cafea cu prăvălie în Piaţa Teatrului, în înţeleapta şi atât de încercata Miriam, fiica evreului care ţine o ceainărie în Dudeşti, în Anna care îşi află sprijinul într-o adevărată armată de bunici şi străbunici ce stau în spatele ei şi chiar în Franz, care poate uni fără efort un veac ce murea cu unul ce se năştea.

ID: Care a fost personajul cel mai dificil de construit și de ce?

SA: Niciunul nu mi-a pus probleme de construcţie, pentru că... erau cu toţii gata construiţi. Toţi oamenii din viaţa mea, sau oameni pe care i-am întâlnit la un moment dat pe drum, se află în această carte. Tot ce am avut de făcut a fost să-i redau aşa cum sufletul meu i-a păstrat sau îi vede.

ID: Din ce motiv ați ales tocmai această perioadă istorică pentru desfășurarea acțiunii?

SA: Este o perioadă care m-a încântat dintotdeauna. Este începutul uneia dintre perioadele noastre de glorie istorică. Deveneam puternici, înfloream. Şi atunci ne băteau vânturile din toate direcţiile, dar atitudinea pe care o luam atunci ar putea fi o mare sursă de inspiraţie astăzi. De acolo, din vremurile acelea, cred că ne-am putea lua hotărârea necesară ca să ne situăm corect, între vânturile care ne bat astăzi.

ID: Personaje-cheie precum Franz Mayer sau soția sa, Anna, și întreaga familie a acesteia, fac parte din comunitatea săsească. Sunteți familiarizată cu această cultură?

SA: M-am familiarizat cu lumea saşilor de la 1850-1880 în urma descoperirii lui Franz Mandy. Lipsa informaţiilor mi-a lăsat libertatea de a „broda” acolo unde lucrurile nu se legau. De-a lungul documentării descoperisem că mulţi dintre fotografii bucureşteni ai acelor ani erau saşi. Exista chiar o stradă a atelierelor fotografilor saşi. Pornind de aici, documentarea a scos la lumină adevărate comori ale acestui neam.

ID: Aveți în pregătire o nouă carte? Iar dacă răspunsul este pozitiv, ne puteți dezvălui ce fel de carte va fi?

SA: Există o a doua carte. Tot ce pot să vă spun este că nu reprezintă o continuare a poveştii lui Franz Mayer. Nu cred în astfel de continuări la nesfârşit a unei cărţi sau film care a plăcut la un moment dat. Şi de data aceasta sunt personaje ale unei epoci apuse. Restul, sunt convinsă că nimeni nu doreşte să afle de pe acum.

ID: Recomandați trei cărți „de căpătâi” pentru un novice într-ale scriiturii. Motivați!

SA: Eu sunt un novice într-ale scriiturii. Încă nu mă aflu în poziţia de a face recomandări. Pot spune care au fost pentru mine aceste cărţi de căpătâi. Voi începe aşa cum se cuvine, de la început: „Fram, ursul polar”, o carte care m-a învăţat, într-un fel pe care nu-l voi uita niciodată, cum poţi vrăji un sentiment să se lase prins în câteva cuvinte. Niciodată prea multe, pentru că un singur cuvânt în plus poate strica totul. „Arta Conversaţiei” a doamnei Ileana Vulpescu, o carte care m-a învăţat că trebuie să-ţi iubeşti şi să-ţi ierţi toate personajele, pentru că ele nu te au decât pe tine ca să ajungă în lume, şi dacă tu le judeci şi le pui la zid pentru faptele lor, atunci ele vor rămâne ca nişte copii părăsiţi de părinţi. „Fraţii Karamazov”, o carte care pe mine m-a învăţat că niciodată nu voi şti suficient de mult despre scris, pentru că întotdeauna va exista – peste toate – această carte.

ID: Ce sfaturi esențiale pentru scriitorii aspiranți puteți împărtăși?

SA: Aşa cum am spus, mă situez umăr la umăr cu scriitorii aspiranţi despre care vorbiţi. Nu poate fi vorba despre sfaturi din partea mea. Dar aş putea să rostesc cu voce tare îndemnurile pe care le rostesc adesea pentru mine: „Scrie! Nimic nu trebuie să te oprească din scris. O zi mai rea trece. O dimineaţă lipsită de inspiraţie trece. O seară în care nu-ţi mai place ce ai scris ieri trece. Ceea ce rămâne însă sunt încercările trăirilor tale de a ieşi la iveală şi, măcar pe principiul picăturii chinezeşti, tot vor găsi până la urmă calea. Niciodată, pentru nimic în lume, nu arunca ceva ce ai scris!”