„Mandarina” nu e un volum de povestiri pentru copii, adică pentru neinițiați: dacă „muști” pur și simplu din el s-ar putea să-l găsești amar și nu pe placul tău - violent, dur, frust. Prozele din carte se „decojesc”, bucată cu bucată, frază cu frază, pănă găsești filamentele lor - obsesiile pe care au crescut.

În interviul de mai jos vă invit să descoperiți de ce a ales scriitorul Răzvan Petrescu să exploreze aceste teme și cum a ales să o facă - jumătate realist, jumătate fantastic, cu ironie și amuzament, direct, în imagini dure, dar construind personaje care se lipesc de tine.

Andreea Chebac: Volumul „Mandarina” debutează cu o proză destul de neobișnuită („Fetița cu chibrituri”) care îl face pe cititor să „intre din plin” în acest volum. Așa că mă întreb pentru ce fel ce cititori ați scris, ținând cont că unii ar putea fi intimidați de așa un început.

Răzvan Petrescu: Există un interviu cu scriitorul american George Saunders în care i s-a pus aceeași întrebare și a răspuns că nu se gândește la cititori atunci când scie. Așa mi se întâmplă și mie: mă concentrez pe ce scriu și atât. Nu mă gândesc la un anumit tip de cititor. Cred că nici nu e posibil să te gândești la un anumit tip de cititor, pur și simplu îi dai drumul la scris.

AC: Dar când ați citit produsul finit, înainte de a ajunge la public, atunci v-ați dat seama ce fel de cititori va atrage volumul?

RP: Mi-am dat seama și mi s-a și spus că „Fetița cu chibrituri” e o proză foarte complicată și complexă, cu multe referiri culturale din toate zonele artistice. Însă am lăsat-o prima în volum nu pentru a-mi cerne cititorii, ci a fost o chestie de onestitate față de mine însumi: am așezat textele în ordine cronologică, iar prima proză scrisă a fost „Fetița cu chibrituri”. Primele patru povestiri au fost scrise acum câțiva ani, iar restul cărții a fost scris în patru luni la începutul lui 2017.

AC: Texte scrise de dumneavoastră sunt incluse în manualele de Limba Română, dar, aș îndrăzni să spun, nu sunteți un nume pentru cititorii neavizați. Și aici e un soi de contradicție: pe de-o parte recunoașterea de a fi în manuale, pe de altă parte cititorii, atunci când aleg o carte de pe raftul unei librării, nu rezonează cu numele dumneavoastră.

RP: Am fost întrebat la un moment dat de ce îmi doresc să fiu scriitor de nișă... Nu îmi doresc să fiu scriitor de nișă, acolo am fost împins de către public. Nu cred că există scriitor care să nu-și dorească public, pentru că altfel nu ar scrie. Dacă la începutul anilor '90 eram oarecum cunoscut, apoi cunoscuți au devenit acei scriitori care aveau în spate o mașinărie de marketing foarte bine pusă la punct - editura Humanitas, de exemplu. Ei știu să facă marketing foarte bine, foarte agresiv, așa cum se face. Ca atare, scriitorii care publică acolo sunt automat „înghițiți” de piața Humanitas care este foarte mare. Nu sunt cunoscut și pentru că nu am fost vizibil, nu prea am ieșit în lume, pe la târguri, să umblu cu cărțile de colo - colo. Daniel-Cristea Enache spunea că sunt de o discreție patologică. Ei, asta e!

AC: Se vede și în carte aceasta obsesia față de moarte, de dispariție, de faptul că totul se duce și scriitura e un mod de a pune un țăruș în calea uitării. Simțiți că după atâta timp și atâtea cărți ați reușit să opriți uitarea?

RP: Mă obsedează tema asta de mult, poate și pentru că am copilărit în Balta Albă, față în față cu cimitirul Izvorul Nou, într-un bloc dat în folosință odată cu cimitirul. Cum mă trezeam dimineața, mă uitam pe fereastră și vedeam cum mai crește câte o cruce. Sigur că mă amuzam împreună cu taică-miu: când trecea mortul, ne chemam unul pe altul și râdeam. Ce altceva să faci? Trebuie să te aperi cumva. Și mi se trage nu numai de la cimitir, ci și pentru că l-am citit pe Kirkegaard în ediția franceză pe la 18-19 ani, ori acolo este vorba numai despre moarte. Numai că încetul cu încetul, de pe la vreo 20 de ani, gândul morții a început să mă apese. Atunci a apărut dorința de a nu mă pierde în anonimat. Pentru că oricum mori, dar măcar să lași ceva în urmă. Asta mi-a dat un impuls foarte puternic spre scris.

Și am încercat să ies din anonimat făcând multe lucruri: am făcut Școala de Arte Plastice, am învățat chitară etc., crezând că dorința aceasta de a ieși din anonimat este o dorință strict a artiștilor. Dar iată că Facebook-ul îmi arată că pe toți ne roade chestia asta: toată lumea se ferește de anonimat, nimeni nu vrea să fie singur.

AC: Ați menționat faptul că ați făcut și muzică la un moment dat, și apare și în acest volum foarte mult fundal sonor. Ce ascultați când ați scris textele pentru „Mandarina” și aveți pentru cititori o recomandare de melodie care să acompanieze lectura acestui volum?

RP: Ar trebui să fie mai mult melodii pentru că e destul de mare și textele sunt diverse. Nicolae Manolescu a numit recenzia la a doua mea carte de povestiri, din '93, chiar „Polimorfie stilistică”. Acum nu mai e polimorfie stilistică, ci polimorfie tematică: este vorba despre securiști, un comandant de lagăr, despre informatori - în primul pilon al cărții. Al doilea pilon este despre relația tată-fiu și al treilea pilon este pur și simplu format din teme diverse.

În anii '90 ascultam nesmintit Led Zeppelin, toată disografia în buclă, cu muzica tare și, din cauza ritmului, băteam la mașină aproape cu violență, așa încât la un moment dat am rupt colțul de oțel al carului de la mașina de scris. Acum însă, când am scris „Mandarina”, am ascultat mai mult jazz, în special jazzul din partea a doua a creației lui Miles Davis pentru că el se bazează la fel de mult pe ritm și mă ajută foarte tare la scris. Cititorii nu trebuie neapărat să asculte aceeași muzică pe care am ascultat-o eu la scris. Pot asculta muzică clasică, cred că asta s-ar potrivi cel mai bine: Mahler, Rachmaninoff și mai ales Bach.

AC: Ați menționat tema tată-fiu. Este o temă nouă pentru dumneavoastră. Cum a apărut? Fiul dumneavoastră a citit ce ați scris? Și, dacă da, ce v-a spus despre cele citite?

RP: Tema a apărut recent pentru că el este mai mare acum și pot discuta cu el. Bine, nu este atât de mare pe cât ar fi trebuit să fie ținând cont că eu am 61 de ani, iar el are doar 18 ani.  Mi-a citit cărțile, iar la „Mandarina”, voiam neapărat să îmi dea un feedback pentru vocea copilului din povestiri. Sunt două astfel de povestiri în volum în care narează copilul, ori eu nu am mai scris așa ceva niciodată, a fost o provocare care m-a atras foarte mult. Dar aveam nevoie ca el să îmi spună dacă e veridică vocea aia, dacă așa ar vorbi și el. Și am avut un feedback foarte bun din partea lui.

AC: Citiți proză contemporană românească?

RP: Mai puțin... De când eram tânăr am citit aproape exclusiv proză străină.

AC: Precum majoritatea cititorilor români...

RP: Exact! Nu îi poate învinovăți nimeni pentru că sunt foarte scumpe cărțile. De exemplu eu nu mă duc la târguri de carte pentru că e un sentiment de umilință îngrozitor. Pentru că atunci când sunt obligat să mă duc la târg văd cel puțin 20 de cărți pe care le-aș vrea și îți trebuie o grămadă de bani pentru asta. Or eu am îmbătrânit și nici acum nu-mi pot permite, așa că prefer să nu mă duc... Dar dacă ar fi să aleg între 4 - 5 nume străine și 5 scriitori români, aleg scriitorii străini. Probabi așa fac și cititorii pentru că nu le pot lua pe toate.

AC: Și de ce preferați scriitorii străni în locul celor români?

RP: Pentru că e posibil ca românii să mă influențeze. Nu vreau influențe românești, vreau influențe din altă parte. De peste ocean.

AC: Ce influențe de peste ocean găsim la dumneavoastră?

RP: Sunt foarte multe și e o chestie strict de noroc. Ca să ajungi să scrii original trebuie să ai un ton, o voce a ta, îți trebuie o chestie cu care te naști și îți mai trebuie un filtru foarte bun. După ce ai citit Saramago - mi-a plăcut foarte mult -, Kurt Vonnegut, Salinger, Cortazar, Marquez, și rușii, bineînțeles!, ei sunt băgați într-un fel de malaxor cerebral pe care tu nu-l recunoști, e subconștient, dar ești liniștit, știi că el va funcționa. Și iese vocea ta din foarte multe alte voci.

AC: Într-una dintre prozele din volumul „Mandarina”există un personaj: „spectatorul care stă așesat și nu aplaudă”. Cum ați reacționa dumneavoastră în fața unui spectator care stă așezat și nu aplaudă, adică a unui cititor care vă citește proza și nu este absolut deloc atins de ea?

RP: Exact la fel ca dirijorul, personajul din proza respectivă: m-aș enerva groaznic, mi-aș face probleme, aș încerca să intru în vorbă cu el: De ce nu îți place? Stai să îți explic că aici e așa... Am avut în proporție de 96-97 % recenzii pozitive, chiar elogioase. Ei bine, toate pălesc în fața unei singure cronici care e așa și așa. Întotdeuna te va afecta enorm omul care nu reacționat așa cum speri tu, care nu e impresionat după ce tu ai lucrat și ești convins că ți-a ieșit binișor.

Chiar dacă niciodată nu e corect față de tine să consideri că ai scris o carte extraordinară. Genul de artiști care gândesc așa sunt autosuficienți, ei n-o să mai evolueze niciodat pentru că se blochează pe nivelul ăsta: am scris o carte extraordinară. Nu vor merge niciodată mai departe, nu vor schimba niciodată nimic pentru că sunt foarte siguri pe ei. Niciunul din scriitorii mari nu este așa, sunt oameni modești, extrem de modești. Ăia adevărații nu se dau de-a rostogolul.

AC: O altă proză din carte vorbește despre puterea cuvântului care se transformă cumva în fapă, într-un mod demiurgic: scriitorul își imaginează lucruri care apoi se adeveresc. Simțiți puterea cuvântului scris de dumneavoastră în literatură sau în critică, puterea asta de a face și desface?

RP: De fapt chiar spun în povestirea asta - „Cuvântul de fier” - că mi s-a întâmplat cu adevărat să scriu niște lucruri rele, urâte, morți, în general, și după aceea realitatea să le dea dreptate. Încerc să evit zona superstiției, dar pe de altă parte nici nu se poate nega că s-au întâmplat în realitate lucrurile pe care mi le-am imaginat și vorbesc numai despre cele rele.

Nu știm dacă au fost legate, dar dacă sunt? Nu știm... Nu scrie în Biblie că la început a fost cuvântul? Eu sunt agnostic, dar asta pentru că nu mă duce minte să-mi imaginez nici că există, nici că nu există Dumnezeu. Dar dacă luam de bună asta, că la început a fost cuvântul, înseamnă că are o greutate enormă. Și atunci de ce nu i-am translata greutate și în literatură? Niciodată nu o să mai scriu nimic rău despre puținele ființe la care țin foarte mult.

AC: Volumul pare un fel de oglindă plimbată prin fața societății românești. Ce vedem în ea? Pentru că în oglindă te vezi întotdeuna altfel decât te imaginezi tu. Ce ne arată oglinda despre societatea românească?

RP: După ce am suferit cât am suferit în perioada comunistă, în '90 mulți dintre noi am crezut că, gata, șansele vor fi egale! În sfârșit chestia aia comunistă care nu s-a aplicat în comunism va deveni realitate: fiecare va crește conform posibilităților lui. Dar nu s-a aplicat înainte, nu s-a aplicat nici după '90. Eram extrem de naivi. Anii '90 au fost frumoși pentru că tot speram să se îndrepte lucrurile. După aia a început să se potolească speranța și acum a ajuns un fel de resemnare, o blazare înspăimântătoare. Gândește-te că niciodată în istoria României nu au plecat atâția oameni din țară. Și majoritatea nu vor să se mai întoarcă.

Deci lumea fuge, lumea fuge nu de bine, ci pentru că e foarte rău. Instituțiile statului - și aici intru într-o zonă de anarhism - sunt extrem de neclare, umblă pe tot felul de criterii care nu sunt cele normale. De exemplu acum câteva luni o judecătoare i-a condamnat pe unii fără nici un fel de probă spunând că sunt suspiciuni rezonabile pentru a fi condamnați. Cum să faci așa ceva? Nu știu, or fi fost vinovați, dar trebuia să aducă probe. Napoleon spunea că un stat fără justiție nu e stat. Așa părem și noi. Pe urmă mai e și clasa politică, uită-te la ei în ce hal sunt. Ăștia tineri din politică habar nu au de stânga sau dreapta. Am văzut interviuri cu ei. Sunt demențiale! Ăștia iau decizii care afectează o națiune întreagă. Este îngrozitor!

Deci e o țară care arată rău, e o țară totuși fără autostrăzi, în aproape 30 de ani nu s-a construit nimic. Ăștia nu au făcut nimic, au furat de au rupt, toți. E o țară fără speranță. Mulți dintre voi vor pleca, o să rămânem noi. S-a dus speranța... nu mai văd ceva bun în față. O Românie foarte tristă. Încă mai avem puterea să facem bancuri, dar asta e cu dus întors... Dacă facem bancuri de 1000 de ani ca să rezistăm la atâtea asalturi, la atâtea popoare migatoare, am rămas cu bancurile...

AC: Prozele din carte transced genurile. Ce sunt? Cum să le spunem?

RP: Fără să vreau, am intrat în modă. Dar realmente fără să vreau, pentru că nu l-am citit încă pe Ishiguro și iar pe George Saunders l-am citit acum, după ce am terminat cartea. Și am văzut că și ei scriu la fel. Am intrat într-o fază în care nu se mai scrie o carte de povestiri sau un roman strict în zona realistă sau în cea fantasy, sau în SF, e un melanj din toate genurile.

AC: O să scrieți vreodată un roman?

RP: Cred că nu, și se leagă exact de răspunsul anterior: nu am răbdare să stau în aceeași zonă prea mult și asta se potrivește foarte bine cu proza scurtă. N-aș putea scrie un roman pentru că ar ieși o varză. În roman trebuie să stabilești de la început genul în care te încadrezi, ori după 30-40 de pagini de SF, să zicem, m-aș plictisi groaznic, ar trebui să sar înapoi în realitate, din realitatea în fantastic... Or romanul are totuși niște reguli. Oricât s-a încercat în romanul experimental și în postmodernism să se spargă regulile acestea, ați văzut că ultimul tip de roman e clasic-clasic. Lumea începe să scrie ca la 1850. Pentru că experimentele sunt limitate, după care te întorci la clasic. Romanul de tip Dickens, Dickens care este un scriitor uriaș, absolut gigantic, nu știu de ce a intrat în umbră. E la fel de bun ca rușii. „Marile speranțe”, de exemplu, este un roman perfect. Uite, Cioran la întrebarea aia cretină, dar care pe de altă partea incită răspunsuri deosebit de interesante: Ce carte ați lua pe o insulă pustie? Răspunsul lui a fost „Marile speranțe”. A fost foarte tare!

AC: „Marile speranțe” este romanul perfect, dar care este proza scurtă cea mai apropiată de perfecțiune?

RP: „O zi desăvârșită pentru peștii-banană” de J.D. Salinger. Mie mi se pare impecabilă. Am citit foarte multă proză scurtă și sunt multe care se apropie. În general nu e bine să faci topuri pentru că nu există cel mai bun artist indiferent de gen, totuși, în topul meu subiectiv, care nu are nici o relevanță, pentru mine aceasta este. Cred c-am citit-o de vreo 6 sau 7 ori de-a lungul timpului și de fiecare dată mă minunez cât de bine a fost scrisă, cât de bine a fost tradusă de Marcel Pop-Corniș. Proza aia este... Mie mi se pare maximul.