bookblog.ro

---

Lindenfeld

Scris de • 22 December 2007 • in categoria Lit. contemporana

Autor: Ioan T. Morar
Rating: Ioan T. Morar - Lindenfeld rating - recenzii carti

Ioan T. Morar - Lindenfeld - recenzie carti

Pace şi bine!

Cum ar trebui oare să încep cu prezentarea unei cărţi? Să o arăt pur şi simplu - ia te uită ce copertă frumoasă sau nearătoasă? Să-i subliniez dimensiunea subţire, delicată sau din contra, grosimea respectabilă? Să spun câte ceva din conţinut, dar cu spaima că fie nu mă voi face înţeles spunând prea puţin despre carte, fie voi fi etichetat un fel de strică-cheful lecturii, dezvăluind prea multe.

Poate ar trebui să plec de la titlu. Ce este Lindenfeld? Îmi sună a nemţeşte, mi-a spus un interlocutor nepreţuit, o doamnă profesoară de la Litere. Evident, i-am întors răspunsul cu vorbe multe şi uşor înflorate, este un nume de sat nemţesc şi dacă vreţi, doamnă doctor, este o poveste despre cum unul dintre şvabii emigraţi în timpul comunismului se reîntoarce în ultima parte a vieţii sale în ţinutul bănăţean de baştină. A, probabil că este ceva plictisitor, obiceiuri din acelea minoritare, fete cu cununiţă, grozav de rigide în ritualul lor pe cale de dispariţie. Probabil o carte etnografică, cu iz puternic regional.

M-aş înclina către doamna profesoară literată şi i-aş spune că este, dacă mă pot exprima aşa, o carte de ficţiune a ficţiunii, dar cu un autor obiectiv. Ficţiune în ramă. Un caz de mistificare uriaşă a realităţii în care victima nu mai are nicio şansă de decriptare a adevăratei realităţi. Are de ales ori acea minciună, dar vie, ori un neant al adevărului. O minciună banalizată prin artişti (actori, scriitori, pictori) aduşi în situaţia de a umple într-un mod credibil amneziile chinuite ale unui miliardar.

Dar ce fel de minciună? Ei bine, satul bănăţean Lindenfeld se depopulase în ultimii zece ani complet datorită morţii ultimilor săi bătrâni. Rămăseseră doar nişte case pustii vizitate pentru exotismul lor de tot felul de figuri ciudate, nişte motociclişti amatori de chefuri rurale, ori niscaiva pictori în căutarea unor peisaje semi-sălbatice. Numai că totul se schimbă atunci când bătrânul miliardar Klaus îşi exprimă dorinţa de a se reîntoarce la Lindenfeld fără să ştie ce s-a întâmplat cu satul timp de o jumătate de veac. Fiul său,Wilhelm fără ştiinţa tatălui, va angaja un specialist al trucării realităţii, pe marele mistificator Petrică Florescu. Acesta este un fost secretar comunist cu propaganda, o persoană pentru care jocul dintre truc şi realitate este insesizabil şi va avea rolul de a reconstitui satul de odinioară atât în planul arhitectural, cât mai ales comunitar. Datorită sumelor mari puse în joc, această mascaradă de proporţii reuşeşte într-un fel mulţumitor.

Da, ar recunoaşte poate doamna profesoară că s-a pripit cu verdictul, că totuşi ar merita să deschidă cartea. Dar i-ar mai trebui nişte motivaţii. Şi atunci m-am gândit să-i vorbesc despre faptul că toate personajele din carte au o personalitate cel puţin dublă, dacă nu un set de personalităţi de împrumut. Cei cu suita cea mai lungă de faţete şi identităţi paralele sunt din acest punct de vedere atât miliardarul Klaus cât şi acest factotum Petrică, într-un fel un personaj oglindă al protagonistului, un victorios în ţinutul iadului. Petrică este, dacă vreţi, un Gore Pirgu bănăţean, un maestru al ceremoniilor de masă, un magician cu public de Polivalentă.

Şi dacă tot vorbeam despre ţara răului, doamnă profesoară, la un moment dat apare în carte o scrisoare a lui Gudrun, marea iubire a miliardului Klaus, în care este realizată o clară opoziţie între destinele celor doi îndrăgostiţi. În timp ce el a reuşit în viaţă prin diferite căi neortodoxe să ajungă un om foarte bogat, ea este deportată în Siberia. În acel ţinut va cunoaşte frigul amarnic, sărăcia cumplită, va fi violată de mai mulţi soldaţi şi va ajunge până la urmă să se prostitueze pentru raţiuni umanitare, iar în final să-şi găsească moartea datorită unor boli multiple. Răvaşul de adio îi dă întâlnire în rai fostului iubit, fiindcă în iad nu ar avea cum, din el tocmai îi scria.

Identităţi multiple, puţin romantism cu rezonanţe senile, fără îndoială că acestea nu sunt ingrediente foarte atrăgătoare. Aşa că, la strâmbarea din nas a prietenei mele literate, de altfel un nas foarte expresiv lingvistic, am început să-i detaliez despre cele trei trepte de narativitate ale cărţii: de iniţiere în legenda miliardarului - omul care prin venirea sa va schimba soarta unei întregi zone bănăţene, de povestire a unor fragmente din viaţa sa prin flash-uri revelatorii (aici este folosită metoda biografică), de creionare a prezentului narativ prin scenete reprezentative din ceremonialul prin care este condus bătrânul cu multă grijă.

Dar cine sunt cei care participă la această mistificare? În primul rând este miliardarul Klaus care tocmai a suferit un atac de cord şi are o senzaţie de nemulţumire profundă. Pentru a-l detensiona, fiul acestuia Wilhelm îl angajează pe scriitorul Otto von Romanoff sa-i scrie biografia. Pentru ultima parte a cărţii pe care Otto o vrea terminată în mod apoteotic, Klaus îi propune o reîntoarcere în satul Lindenfeld, "în minunatele meleaguri ale copilăriei". Dar acesta este un sat părăsit, aşa că biograful şi Wilhelm trebuie să găsească oameni care să reconstituie totul. Aşa că îl solicită ca mare regizor pe ex-activistul Petrică care la rândul lui prin numeroase relaţii fie reface satul prin angajarea unei societăţi de construcţii, fie atrage trupa întregului corp actoricesc de la Teatrul german din Timişoara drept colectiv de ţărani prin onorarii foarte consistente. La aceste personaje numeroase se mai adaugă şi o trupă de studenţi plastici, rătăciţi în această aventură financiară din întâmplare. Şi simt că mai trebuie să fac o menţiune despre Petrică, un tip uman special. E întruchiparea unui spectacol infinit. Poate asta e deosebirea dintre el şi actori. El se joacă tot timpul, cu sine sau cu alţii, pe când actorii cunosc şi o existenţă searbădă dincolo de scenă, care le lasă un gust amar şi posibilitatea unei filosofii a ratării.

Bine, cred că m-am lămurit asupra tipologiei umane, îmi şopteşte profesoara, dar în ce fel de Lindenfeld ajunge miliardarul Klaus? I-am răspuns că mi se pare o lume de basm, puternic infantilizată şi care anulează toate cunoştinţele sale despre oameni. Este o lume care-i pune reflectorul pe sine şi care-l apreciază în mod constant. O formă de nesinceritate la superlativ până la orizontul evenimentelor. Miliardarul nu mai crede în prieteni fiindcă suspectează că orice individ este interesat doar de banii săi, dar printr-un fel de paradox, totuşi acceptă o întreagă lume mistificată, cu un număr uriaş de nesinceri. De fapt, Klaus se află în sfârşit la propria curte domnească (este dacă vreţi acea curte - dar fără inserţiile ironice - oferită lui Sancho Panza pentru câteva ore).

Îmi dă senzaţia unei socializări false - zise doamna profă - aşa cum se întâmplă la numeroase reuniuni de serviciu, în care râdem cu jumătate de gură, spunem complimente prudente, ne implicăm, dar numai aşa, de faţadă. Există însă în toată această mascaradă numită job party şi naivi care chiar cred în caracterul de petrecere, se dau în stambă, spun lucrurilor pe nume, râd vârtos şi se cherchelesc de mai mare râsul. Şi care apoi se miră, în zilele următoare de reacţia generală de antipatie a colegilor care-i dau astfel de înţeles că nu a respectat regulile jocului.

Da, aveţi dreptate, stimată doamnă, mă gândeam că şi Klaus când vede o bucăţică din realitate, o bucată din ce-i dincolo de scenă se retrage îngrozit. De pildă ştia despre oamenii din satul său că nu obişnuiau să se căsătorească decât între ei, dar asta dusese cu timpul la numeroase progenituri diforme. Ei bine, acum la bătrâneţe când revine se întâlneşte tocmai cu un asemenea diform, un adolescent cu mintea unui copil de doi ani. Tot o formă de realitate respinsă este şi atunci când una dintre actriţele Teatrului german, încearcă să-i ofere contribuţia în nuri în speranţa că va fi luată în Germania şi eventual i se va găsi un rost pe la vreunul dintre teatrele de acolo. Poate că marea farsă a devenit mai credibilă tocmai prin încercările eşuate de realitate.

Doamna profesoară mi-a cerut cartea şi a deschis-o drept la acest citat: "trebuie să revenim la frontiera dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, ficţiune şi realitate. Dacă ficţiunea e mai frumoasă, nu-ţi vine să faci ceva pe realitatea asta măgărească! Ce, amintirile sunt realitate! Proiectele de viitor sunt realitate? Au fost şi vor fi. Totul se vulgarizează în realitate. Realitatea e o maşină de vulgarizat iluzii, vise, idei."

Apoi a continuat cu o astfel de meditaţie. Oare avem o realitate cu semnul plus şi o alta cu semnul minus? Sau două realităţi-ficţiuni cu poli diferiţi şi o realitate a adevărului plasată în punctul zero; un zero care se deplasează continuu şi altfel decât se vor comporta numerele ficţiunii care fie vor îmbunătăţi, fie vor reduce realitatea în mod convenabil. Oricum, ficţiunile sunt întotdeauna mai sărace în numărul elementelor selectate - sunt din această perspectivă totdeauna nişte eboşe, pe când realitatea este opera finală, cu amănunte şi planuri de fundal neaşteptat. Să zic altfel, amintirile ori proiectele au întotdeauna o singură dimensiune, în timp ce realitatea îşi arată cele trei, poate cele patru dimensiuni - mă gândeam în acest sens şi la acţiunea timpului.

I-am ascultat cam nedumerit teoria dumneaei, de unde a scos că amintirile ar avea doar o dimensiune, dar mă rog, poate se referea la caracterul simplificator. Şi de asemenea, am remarcat în gând că nu a spus nimic despre realitate ca o formă de vulgarizare, ci din contră a văzut-o ca o maşinărie prea complexă pentru o înţelegere totală.

Dacă tot am reuşit s-o fac să deschidă cartea, am rugat-o să cerceteze şi câteva pagini mai încolo unde erau consemnate aceste rânduri din jurnalul de idei al lui Otto: "o bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti un mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele de pastile. Le veţi avea pe noptieră. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Biografiile, adesea extracte de întâmplări, se ajustează şi se conservă în cărţi. Mai devreme sau mai târziu şi pastilele şi cărţile se întâlnesc pe noptieră".

M-a privit intrigată de ce alesesem acest pasaj şi atunci i-am spus că am găsit pe un blog al unei simpatice Ioane o confesiune a lui Mihail Sebastian din Jurnal indirect 1926-1945 care se bătea ca nuca în perete cu citatul precedent. Acesta învinuia literatura de falsificare a vieţii, de intermediere nesinceră între oameni, de înlocuire a sentimentelor cu figurile literare, cu vorbele fabricate, false.

Pe de-o parte, era opinia că literatura poate oferi exact singurul lucru care nu poate fi fabricat de chimie: întâmplarea brută, povestea. Pe alta, Sebastian acuza literatura de falsificarea realităţii tocmai prin poveste. Şi din toate astea, m-am gândit, doamnă profesoară că poate avem două feluri de discursuri, totdeauna succesive: fie ţinem partea chimiştilor şi atunci vorbim despre esenţele vieţii, despre contactul cu materia brută, cu frustul, barbarul în toată naturaleţea sa, fie apărăm straşnic poziţia povestaşului, cel care ne scoate din marasmul evenimentelor şi oferă un sens, o biografie cum ar fi spus Otto.

Apoi cu permisiunea doamnei, am încercat să refac câteva dintre teoriile cărţii din proaspetele amintiri de lectură. Consider că Ioan T. Morar are vocaţie de teoretician şi asta se vede mai ales în rarele inserţii care anulează narativul, o manieră mascată postmodernă de a vorbi despre arta scrisului.

1. Era înainte de toate ideea lui Klaus că ar exista o serie de îndrumători în viaţă. Unii oficiali, de genul preşedinţilor ori ai şefilor fără de care nu ar merge nimic, totul s-ar destrăma şi care fac posibilă această organizare prin forme rafinate şi lente de distrugere. Ceilalţi sunt anonimi şi probabil cei mai importanţi. Ni se întâmplă tuturor să jucăm la un moment dat un rol însemnat în viaţa cuiva fără însă să avem habar de asta. Un gest al nostru, o vorbă spusă la întâmplare poate schimba un destin.

Doamna mi-a spus că îi aminteşte de teoria ei asupra îngerilor. M-am uitat acum eu nedumerit la ea - ce legătură aveau îngerii cu mentorii mei oficiali sau incognito! Află, stimate domn, mi s-a adresat pentru prima oară reverenţios că am fumat multă vreme şi sute de oameni s-au chinuit să mă convingă să mă las de acest tabiet. Nu numai că nu au reuşit, dar după ce-i auzeam parcă mai abitir îmi venea poftă de încă o papiroasă. Totuşi într-o zi a venit la mine un înger şi m-am lăsat imediat de fumat. Nu era propriu-zis un înger, ci un om mai în vârstă care mi-a zis doar atât: Dacă vrei să te laşi, să nu spui nimănui. Fă doar tu fără ştirea cuiva această experienţă. Şi vezi ce ţi se întâmplă. Şi uite după doar acest simplu îndemn, nu am mai pus gura pe ţigară. Din contra, imediat ce am lăsat-o am şi început să-mi fac proba răbdării. Dacă pot să beau bere fără tutun, dacă pot aştepta pe cineva fără să fumez, dacă mă pot certa, ţipa, enerva fără acest viciu. Era foarte greu, trăgeam aerul în piept cu voluptatea de pe vremuri a fumului ţigării, dar reuşisem să trec în stadiul de nefumător. Aşa că eu cred că realmente există îngeri, numai că nu au aripi. Aripile sunt nişte reprezentări bisericeşti pentru a-i face pe copii ori pe naivi să înţeleagă cum este posibil zborul. Îngeri, da, sau cum zicea miliardarul acela al tău, mentori şi totuşi nu-mi place termenul, este prea laic, prea sună a reţetă medicală.

2. Apoi din lectura cărţii, nu am mai lăsat-o pe doamnă să continue spovedania unui fumător vindecat, am remarcat consecinţele considerării vieţii ca o junglă. Nu poate fi prevăzută, e nevoie în permanenţă de un ghid - de cele mai multe ori local, pentru scurtă vreme - se oferă iluzia răzbirii la lumină, ieşirea în libertate, se promite marea cu sarea, dar după un luminiş oarecare, după un ochi relativ calm, revine ciclonul cu toată nebunia crengilor, cu toate zgârieturile, animalele, întunericul junglei.

De fapt, a reluat profesoara, este repetat altfel mitul peşterii platoniciene. Care este adevărata realitate? Cea în care au agonizat locuitorii din Lindenfeld? Cea în care a luptat instinctiv Klaus? Cea în care totul s-a refăcut în faşa unei memorii slabe.

I-am răspuns indirect că opera se dovedeşte un fel de "Regele Moare", iar lumea în care agonizează, fără însă a realiza acest fapt, este una de mucava. Este o lume faustică în care protagonistului i se oferă o vreme iluzia atotputerniciei. În fond, avem o lume reducţionistă de tip artistic în care totul capătă valenţele superlativului (fie ele pozitive, negative) sau ale poveştii. Klaus asistă la un basm final din 1001 de nopţi cu numeroase Şeherezade.

3. Şi tot acelaşi personaj se întreabă pe unde se pierd amintirile? Dacă eliminarea lor nu o fi vreo reacţie de apărare a creierului, poate că amintirile se dovedesc toxice pentru un trup slăbit de bătrâneţe.

Aici şi eu şi profesoara am ridicat din umeri. Aceste întrebări ne depăşeau pe amândoi. Şi oare cine ar putea răspunde pe unde se pierd amintirile? De ce se pierd? Oare amintirile constau doar într-o aglutinare de celule nervoase, de hormoni? Oare toate păţaniile noastre să stea doar într-o simplă regiune a creierului şi cum ai făcut o injecţie la locul potrivit, gata, viaţa toată de dinainte delete?

Scriitorul Otto spunea în altă parte că oricât ar fi un om de complicat, tot se găseşte în el ceva simplu. Şi iată cel mai bun exemplu este locul unde se găsesc amintirile. Fie ele cât de complexe, rămân vulnerabile unui simplu incident cerebral. O mică furtună sanguină şi totul a devenit neant.

Da. Mă scuzi că te întrerup, am senzaţia că această carte îl întemeiază pe Ioan T. Morar ca scriitor, a intervenit profesoara mea. Să vedem ce propune finalul. Iată un tablou superb, de necrezut fie şi pentru pictor. Ia auzi: "când s-au trezit au văzut ceva ce nu-şi imaginaseră. Cu o zi înainte, un nor stingher se oprise, parcă, să se odihnească deasupra pădurii din susul comunei, ca şi cum s-ar fi rătăcit de norii cei mari. Acum, norul, de aproape un metru grosime, se aşezase peste comună, ca şi cum ar fi alunecat la vale, dinspre pădure, ca şi cum o forţă nevăzută l-ar fi ţinut lipit de pământ. Erau în ceaţă vătuită până la brâu. Umblau jumătate în nori, jumătatea de jos, jumătate deasupra norului. «O iluzie concretă. Asta ne mai lipsea», zise Alex. «Dacă o pictezi, nu te crede nimeni»."

Într-un fel, eram bucuros că până la urmă reuşisem s-o atrag pe simpatica profesoară în jocul acestei cărţi stranii. Şi am încheiat discuţia cu ea spunându-i povestioara lui Klaus. "Nişte căpetenii de indieni din America au venit în Europa cu avionul. Câteva zile după sosire stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite în gol. Când au fost întrebaţi ce fac, au răspuns că ei au ajuns, dar îşi aşteaptă spiritele care zboară mai încet decât avionul şi nici nu ştiu drumul".

Vezi şi articolul Mihaelei Butnaru aici.

Părerea mea

Scrisa de Gabriel-Adrian Mirea





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro