Autor: António Lobo Antunes
Rating:
În multe interviuri, António Lobo Antunes afirmă că scrie romane pentru că nu poate să scrie poezie, detaliind, pentru că între emoţia de la care porneşte şi scrierea emoţiei este o distanţă pe care nu o poate reduce atît cît şi-ar dori. Totuşi, romanele scriitorului portughez ne pun în faţa unei experienţe poetice copleşitoare, căreia îi pot fi găsite motive raţionale, cum ar fi:
1. Transcrierea unui flux al conştiinţei, mai bine spus torent, care te duce cu gîndul la Joyce şi Faulkner, dar este substanţial îmbunătăţită. O comparaţie relevantă pentru această transcriere ar fi aceea a unui om care surprinde gîndul în momentul în care acesta apare şi îl "oferă" în timp real. Nu ştiu vreun scriitor căruia să îi fi reuşit la fel de bine.
2. Condiţia refrenelor obsesive, replici iniţial lipsite de importanţă care apar legate de un personaj şi îl reprezintă mai exact decît orice descriere. Este cazul frazei Fac tot ce vor ele dar nu-mi scot pălăria de pe cap ca să se ştie cine este stăpînul (ministrul, principala figură din Manualul inchizitorilor) sau a refrenului Cine conduce? Salazar Salazar Salazar (un papagal cu cheiţă) Aceste fraze repetate nu numai fixează personaje, dar sunt şi o modalitate prin care Antunes înţelege descompunerea limbajului: dacă porneşti de la ideea că nu există lucruri cu sens, vei vedea că prin repetiţie ele capătă sens, pentru că trebuie să aibă sens, altfel mintea noastră le refuză.
3. Existenţa unor descrieri simultane: două situaţii îndepărtate în timp se amestecă ameţitor, singurul reper fiind tocmai refrenele de care spuneam mai sus. Asta eliberează textul de presiunea cronologiei, pe de-o parte, aşa încît orice paragraf are un înţeles de sine stătător, iar pe de altă parte, construieşte un labirint pentru cei care vor să dea un sens cronologic povestirii.
Aceste trei motive, cele mai evidente trăsături ale romanelor lui Lobo Antunes, deşi lămuritoare, nu sunt suficiente. Este inexplicabil cum o carte despre dictatură şi un ministru cu apucături de fermier poate crea o atmosferă atît de densă, încît efectele îi rămîn mult timp după lectură. Dar vom vedea că, în ce îl priveşte pe Antunes, multe din drumurile raţionale sunt închise.
Dacă dorim să ştim ce se întîmplă, de fapt, în Manualul inchizitorilor, care e scenariul, povestirea, complotul, vom ajunge pe primul dintre aceste drumuri. Povestirea în sine nu contează prea mult: pe vremea preşedintelui Salazar, unul din miniştrii săi, Francisco, e părăsit de soţie; fiul ministrului nu reuşeşte să îşi compună viaţa din petice; fiica ilegitimă a ministrului eşuează din acelaşi motiv al influenţei paterne; alte personaje-satelit îşi schimbă caracterul după cum se schimbă regimul politic. Pentru Lobo Antunes, acestea sunt condiţiile, povestea înseamnă circumstanţe, cu adevărat importante sunt persoanele care acţionează în aceste circumstanţe. Manualul inchizitorilor este, de fapt, o descompunere a naraţiunii aşa cum o ştim.
Apoi, dacă tindem să asociem acestor personaje o emoţie de-a noastră, o idee sau o amintire reapărută, ajungem din nou pe un drum închis. Deşi sunt inadecvate unei scheme sau unei tipologii, personajele din Manual nu emoţionează deloc sau emoţiile sunt prea amestecate ca să fie acceptate. Pe de-o parte, cum spuneam mai sus, putem eticheta fără să greşim un personaj prin replica lui obsesivă, pe de altă parte, apar detaliile care distrug prima impresie, apoi alte detalii care distrug a doua impresie... Poate că explicaţia este dată tot de autor, cînd declară că nu scrie cărţi din idei, ci cărţi din cuvinte. Descompunerea limbajului, pînă acolo unde credeam că nu se poate ajunge într-un roman, înseamnă, în acest caz, şi o schimbare legată de personaje. Ele nu mai sunt uşor de diferenţiat, nu le putem raporta atît de simplu la persoane reale, împrumutînd comportamente şi făcînd deducţii. Ceea ce povestesc personajele nu poate fi extins, se întîmplă în cadrul relatării sau comentariului lor şi atît. Toate conexiunile pe care le facem noi, în afara relatării, sunt presupuneri şi poate numai nevoia de logică le validează.
Nu înseamnă că Manualul inchizitorilor este un experiment insensibil, în care autorul, ca un dumnezeu literar, dispune atît de personaje, cît şi de cititori. Aceeaşi Portugalie fabuloasă este supra-personajul şi aici: navigatorii nu se întorc de pe mare, ci rămîn fixaţi în momentul lor de glorie : Cine conduce? Salazar, spune papagalul, chiar după sfîrşitul regimului. Ţii la mine nu-i aşa că ţii Isabel?, întreabă Francisco, chiar dacă Isabel pe care o întreabă plecase de ani buni. Vine domnul să mă ia cu maşina să mă ducă înapoi la Palmela, să mă ducă înapoi la ale mele, spune Albertina, deşi Palmela, moşia la care a lucrat, nu mai există.
Noi încă nu ştim ce se întîmplă cu durerea inconsolabilă, par a spune toate personajele. Aceeaşi senzaţie o dă şi sfîrşitul, care nu oferă nici o rezolvare, deşi există cîteva piste pentru presupuneri sau interpretări. Ca urmare, Manualul inchizitorilor nu este o carte de rezolvat, un ansamblu de relatări care trebuie puse în ordine şi astfel trebuie să apară o soluţie. Nu apare nici o soluţie, în schimb, apare o certitudine: un asemenea roman ne schimbă felul de-a citi.
Scrisa de Mihaela Butnaru
Ovidiu Miron spune:
18 December 2007 | 7:34 pm
Felicitari, Mihaela! Maine voi cauta aceasta carte! In final, spui ca “un asemenea roman ne schimba felul de a citi”. N-ar fi rau:). Cred ca ar fi excelent daca una sau mai multe carti ne-ar schimba modul nostru de gandire si comportamentul in bine:).