Autor: Ismail Kadare
Rating:

Albanezul Ismail Kadare ne propune prin romanul său scris în 1990 o satiră indirectă cu parfum kafkian la adresa statului totalitar. Cum vom vedea, suntem iniţiaţi la diferite niveluri de mister, care necesită înţelegeri şi simboluri diverse, aspecte care presupun în receptare fie mai multe relecturi, fie un brainstorming al unui colectiv de cititori. Am simţit că această carte ar putea fi prinsă în sensurile sale tainice abia prin ceea ce aşteptam într-un fel de la un blog cultural, furtuna de comentarii ale vizitatorilor, viziunile diverse, conexiunile neaşteptate. Cum acestea ori nu vin, ori se încheagă într-un timp prea mare pentru memoria recenzentului, această cronică nu poate avea prin definiţie decât un caracter pasabil, parţial, fragmentar. Mă întreb dacă nu se întâmplă până la urmă cu orice recenzie astfel, mai ales dacă este generată ca urmare a unei singure lecturi. Totuşi, pentru a nu crede că diversitatea ideilor, respectiv perspectiva multiplă, este singurul aspect important în critică, apare cu necesitate concluzia că interpretarea nu poate fi făcută decât la nivel individual şi de altfel constă din modul aşezării conceptelor ori a transpunerii ideilor într-un discurs coerent. Până la urmă ce e mai important pentru un roman? Sublinierea tuturor ideilor sau interpretarea unora dintre ele ca suport pentru o viziune proprie a comentatorului!

Subiectul acestui roman permite relatarea sa în foarte puţine cuvinte. Un tânăr din familia albaneză Qypirilli este introdus de rudele sale cu funcţii importante în statul otoman - un vizir şi doi adjuncţi de ministru - în Palatul Viselor, instituţie secretă cu care familia puternică se află în conflict. Cu timpul tânărul va afla date despre fiecare sector al acestui insolit palat într-un mod direct sau indirect şi va cunoaşte o ascensiune fulminantă. De altfel, la sfârşit romanul se transformă într-o relatare despre cum se simte şi acţionează un om aflat într-o poziţie de putere din umbră. Acest tânăr se cheamă Mark Alem şi e printre puţinele personaje care sunt cinstite cu un nume, iar nu identificate prin eticheta funcţiei. Chiar numele Mark Alem este unul de împrumut, fals, protagonistul dorindu-şi un altul, creştin şi cu sonorităţi albaneze.

Funcţionarii Palatului Viselor au o identitate ternă, toţi fac aceleaşi lucruri, nu ridică deloc capul din lectură în timpul programului şi toţi se reped la bufet să bea cafea şi salep în pauze. O acţiune monotonă care nu are nevoie de individualităţi, în opoziţie cu varietatea şi unicitatea viselor. Oarecum plimbarea prin acest Palat are un corespondent în vise unde personajele la fel nu pot fi precizate ori coridoarele se întind la nesfârşit, înspăimântând.

Dar ce este Palatul Viselor şi care este funcţia sa? Un loc care la origine încerca să descifreze câteva vise şi să facă predicţii s-a transformat cu timpul în cea mai teribilă instituţie a statului, un loc atât de secret că până şi miniştri nu puteau pătrunde acolo. Este o instituţie politizată care furnizează Sultanului în fiecare vineri Marele Vis sau Beş-Visul, pe baza căruia este adoptată o anume politică a imperiului. Visele vin din toate colţurile imperiului, cetăţenii unor etnii diferite furnizându-le în speranţe unei răsplăţi împărăteşti.

Cum acest loc misterios este adevăratul subiect al romanului, mi-am canalizat atenţia asupra structurii sale cât şi a semnificaţiei sale politice. Astfel, Palatul este organizat într-un sistem birocratic, copiat după structuri hegeliene şi cuprinde: Registratura, Recepţia, Selecţionarea, Interpretarea, Marii Maeştrii şi Directoratul care alege Marele Vis. Până la această opţiune finală sunt îndepărtate, prelucrate ori interpretate mii de vise. Este locul birocraţiei ideale a viselor, unde psihanaliza şi simbolistica sunt ridicate la nivel de instituţie. Fiecare vis este controlat şi interpretat de toţi cei din secţia respectivă, nu există o responsabilitate individuală, ci difuză, de aceea când au loc pedepse avem de-a face cu o retrogradare sau arestare în masă. Dacă funcţionarii sau secţiile de funcţionari au greşit flagrant, arestarea lor e inevitabilă şi duce inevitabil la moarte după un interogatoriu absurd, inutil, fatal în cele din urmă, în care este consemnată fiecare întâmplare, opinie, credinţă, eroare a întemniţatului.

Visele sunt împărţite ca şi Ministerele şi servesc fiecare unei anume politici imperiale - externe, interne, premonitorii, cotidiene, economice. Interpretarea viselor are o nuanţă misterioasă, este dincolo de regulile şi simbolurile uzuale, Marii Maeştrii fiind consideraţi în această privinţă adevăraţi creatori. Funcţionarii asimilează de altfel ţara viselor cu ţara morţii. Sunt conştienţi de teribilul secret care i-a prins în capcana şi încearcă să-şi scoată din vocabular întrebarea "de ce" legată de activitatea palatului. Caută să-şi îndepărteze orice suspiciune că Marele Vis ar putea fi fals, că oamenii puternici ar putea să arate suveranului numai interpretările care le vor conveni lor şi camarilei politice sau că Directorul instituţiei este de fapt omul care are în mână frâiele statului. În acelaşi timp cei care conduc instituţia la diferitele sale niveluri au o concepţie opusă, premonitorie, considerând că visul îşi va ocupa locul alături de gândire, experienţă, activităţi umane şi că va schimba într-un cuvânt lumea. De altfel Mark Alem se va ralia acestei din urmă poziţii datorită ascensiunii sale rapide şi i se va părea miraculoasă lumea funcţionărească a viselor în raport cu lumea închistată, plicticoasă a realităţii.

Dar care sunt percepţiile asupra Palatului? Oamenii din popor au ajuns să-l vadă sfânt, orice blasfemie aruncată asupra sa atrage după sine nenorocirea familiei buclucaşului. Că poate fi văzut ca o instituţie absurdă într-o lume normală, dar că este cât se poate de firească într-o lume absurdă. Că este de fapt o alegorie a Securităţii, o întrupare a coşmarelor, un palat al cenzurii în care fiecare cuvânt este analizat în toate relaţiile sale subtextuale. Că în sfârşit, fiecare despot are nevoie de o instituţie misterioasă, plină de secrete de stat pentru a-şi putea teroriza cetăţenii. Este o instituţie a tenebrelor care învinge partea solară din suflet, aducându-i pe oameni la starea de a se denunţa pe sine însuşi. Mai mult de a-şi căuta singuri moartea, întrucât cetăţenii care furnizează Marele Vis sunt chemaţi la Palat pentru "câteva precizări" şi acolo interogaţi până la deces.

Instituţia există întrucât întreţine sultanului convingerea că tot ce este tulbure şi înfricoşător sau va fi aşa peste câţiva ani ori câteva secole are semnale clare în visele oamenilor. Perioadele liniştite ale popoarelor sunt asociate cu prezenţa multor vise, în schimb perioadele tulburi, de pregătiri de revolte cunosc o secetă a viselor şi interpreţii onirici vorbesc de insomnia popoarelor ca adevărata cauză a revoluţiilor. Se ajunge până la credinţa că un vis care are ca subiect reumatismul ori foamea să pară să aibă în realitate legături mai directe cu chestiunile de stat decât ultimul discurs al vreunui ministru.

Vizirul, membrul cel mai influent al familei Qypirilli şi în acelaşi timp unchiul lui Mark Alem cunoaşte toate dedesubturile politicale şi afirmă că dorinţa popoarelor din imperiu de a se guverna singure este de fapt o iluzie, înseamnă în realitate crearea unei închisori voluntare şi că adevăratele orizonturi şi posibilităţi comerciale nu le poţi găsi decât într-o formă statală gigantică. Crede că statul naţiune e o formă fără viitor şi va fi simţit ca o formă de îngrădire a libertăţii umane. În acelaşi timp este conştient de caracterul arbitrar prin care se obţine puterea într-un astfel de stat uriaş, de faptul că sistemul nu ţine seama de merite, ci de relaţiile posibile. De aceea îl va favoriza pe Mark -Alem să ajungă în poziţia cea mai înaltă din cadrul Palatului Viselor. În această calitate, protagonistul va ajunge să ştie totul despre vise, va fi marele expert în visele lumii, un mai bun cunoscător decât însuşi zeul somnului, Hypnos.

La sfârşit, întrebându-mă încă odată ce este cu acest Palat al Viselor al lui Ismail Kadare constat că avem o formă de raţiune care investighează sentimentul. Mai precis, conştientul filtrează poveştile subconştientului cu sitele obscure ale raţiunilor statale, inumane. Este un loc utopic şi un incident freudian.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea