Autor: Paulo Coelho
Rating:

Un autor care a prins repede între intelectualii români de prin canţelarii după publicarea primei sale cărţi, o reuşită indubitabilă numită Alchimistul. Traducerea lui Pavel Cuilă de la editura Humanitas ne propune un nou roman al lui Coelho, Veronika se hotărăşte să moară, care reia tema nebuniei şi a prezenţei unor avantaje evidente ale acesteia. Ideea este obsedantă pentru secolul 20, Freud, Thomas Mann din Muntele Vrăjit şi chiar Camus din Străinul topindu-se aici într-un creuzet original. Să nu uit între ingrediente capitolul zis postmodern în care autorul află despre povestea Veronikăi nebune de la o altă Veronika, fiica directorului de ospiciu. E tehnica naraţiunii din auzite împletită cu o anchetă sumară a întâmplărilor. Naraţiune la persoana a treia cu naratorul alături de personaj. Truismele literare. Mă deprimă de câte ori le folosesc. Le-am poreclit junghiurile teoriei literare. Arăt că ştiu şi eu patologii şi diagnostice. Mi-arăt nevrednicii muşchi teoretici.

Ca o paranteză am vorbit unei pictoriţe de tema acestei cărţi. De ideea unui personaj, doctorul Igor că toţi oamenii sunt nebuni sau că sunt prinşi de un principiu negativ, cum vom vedea în cursul prezentării parţiale a cărţii. Pictoriţa, profitând de temă, mi-a povestit că împrietenindu-se cu un medic a stat odată de gardă la un spital de nebuni unde a fost bine tratată de personalul medical, purtată prin toate saloanele dar, ca să picteze măcar un chip de nebun, scopul pentru care venise acolo, nu a reuşit fiindcă acei pacienţi arătau ca oamenii normali. Numai oligofrenii au faciesuri speciale, altfel doar o privire pierdută ar putea fi semn de nebunie. Eu îi spusesem că oamenilor normali le place să se comporte ca nebunii, în schimb la psihiatrie cei atinşi de nebunie, evident nu irecuperabilii, simulează o normalitate prozaică. Şi tot pictoriţa fusese descurajată altădată de un medic când îi ceruse să-i arate nişte nebuni. I-a zis să se uite pe stradă. Am remarcat eu deplasat că bine că nu i-a cerut să se uite în oglindă. Doar fiecare avem doza noastră de nebunie. Nebunii, zicea medicul, nu sunt interesanţi. De obicei dorm sub sedative sau se plimbă de la medicamente la halucinaţii. I-am spus pictoriţei că tema aceasta a nebuniei fascinează mai ales după ce-l vezi pe Goya. Ea m-a contracarat arătându-mi că pictorul fiind o fire foarte puternică, nu a înfăţişat de fapt nebuni, ci doar a caricaturizat societatea sa. Năştea monştrii din nevoi sarcastice. Poate, dar în general nu ne întrebăm asupra motivaţiilor prin care generăm monştrii. Înainte însă de a-mi motiva afirmaţia să nu uit că pictoriţa zicea că pentru a înfăţişa nebuni cea mai bună pare tehnica suprarealistă care se forţează a privi înlăuntrul nebunului, surprinzându-i dereglările, anomaliile geometrice. Ziceam de monştrii, am văzut o pictoriţă suedeză de origine română Mocanu nu ştiu cum, care avea o expoziţie cu diferite chipuri înzestrate cu coarne de berbec. Maiestuoase, grele, princiare. Zicea că nebunia înzestrării cu acest tip de coarne i-a venit după ce a văzut o turmă seara pe o insulă suedeză. Şi motivaţia ei ar putea fi explicată în diferite chipuri - vikingii, creştinii, reminiscenţe natale, transhumanţa, etc.

Revenind la subiectul cărţii lui Coelho, povestea începe cu deziluzia Veronikăi atunci când citind ziarul L"™Homme constată că nimeni nu ştie unde e Slovenia. Dacă alte ţări ale fostei Iugoslavii au ajuns în atenţia opiniei publice datorită unui război de uzură (Croaţia, Bosnia), Slovenia s-a separat aproape fără luptă şi de aceea nimeni din Occident nu-i poate localiza nici măcar capitala, Ljubliana. Cum Veronika trece printr-o criză depresivă şi e hotărâtă să se sinucidă, consideră un bun adio sacrificiul pentru cunoaşterea Sloveniei în lume. Ia un flacon de medicamente şi lumea se obscurizează.

Partea cea mai întinsă în roman este în ospiciul Villete, o instituţie experimentală unde bolnavii care au şanse de recuperare sunt supuşi unui tratament de tip sanatoriu. Regăsim plimbările la ore fixe, un grup de protestatari schizofrenici numit Frăţia care are pretenţii ştiinţifice, prezenţa unui pian în salon pentru vreun rar interpret malade � la tíªte. Spitalul e condus de doctorul Igor care tocmai şi-a format o teorie a nebuniei deoarece crede că a observat prezenţa Vitriolului, a Principiului Amar în organismul uman şi că acesta ar avea întâi ca simptom construirea unor ziduri împotriva realităţii şi apariţia apoi, în faza finală, a lipsei oricărei dorinţe, pasiuni sau chiar voinţa de a trăi. Omul comun îşi observă boala chiar în după amiaza de duminică. Amarii nu sunt periculoşi datorită zidurilor înalte din jurul lor (o teorie curioasă - corpul - cetate).

Veronika e situată în mai multe spaţii în funcţie de starea în care se află cu tratamentul. La început legată de pat, fiind decisă să-şi facă seama de cum va scăpa, apoi are posibilitatea de la un moment dat de a merge prin ospiciu întrucât i se comunică faptul că nu mai are de trăit decât o săptămână datorită unor leziuni bruşte ale inimii. Întâi îşi face ca prietenă pe Zedka, o fostă gospodină care ajunge la ideea dedublării şi a peregrinării prin spaţiu în afara corpului. Viziuni foarte puternice realizate la început cu o doză mare de insulină care o vreme o aducea în stare de comă.

O cunoaşte apoi pe Mari care face parte din Frăţie, o fostă avocată de succes - oare de ce toţi avocaţii îşi asociază acest epitet? - cuprinsă de sindromul de panică manifestat prin incapacitatea de autocontrol şi o spaimă cumplită de o moarte imediată. În cadrul frăţiei cunoaşte o experienţă sufistă prin care i se cere conform unor învăţături ale maestrului religios Nasrudin să fie conştientă că este nebună, dar să se comporte ca o persoană normală. Să accepte faptul că e diferită, dar fără să atragă atenţia. Exerciţiul sufist constă în contemplarea unei flori pentru a lăsa să se manifeste adevăratul Eu definit ca singularitatea persoanei, a acţiunii sale asupra sinelui, nu a acţiunii celorlalţi.

Cel de-al treilea personaj este Eduard, un tânăr schizofrenic, aparent irecuperabil care avusese certe şanse în adolescenţă. Fiu al unui ambasador sloven în Brazilia, la început păruse un tânăr introvertit, apoi cunoscând o tânără neconvenţională ajunge în tovărăşia unor brazilieni din lumea artistică. Se visează pictor şi spune că are viziuni paradisiace, dar tablourile sale sunt rău exprimate plastic din cauza lipsei de educaţie plastică. Părinţii se împotrivesc ambelor pasiuni şi pentru fată şi pentru pictură, ei doreau un urmaş diplomat şi acest lucru îl duce la schizofrenie. Tânărul nu mai vrea să vorbească.

Cum Veronika îl considera ca şi ceilalţi pacienţi mut şi irecuperabil îi cântă la pian toate fanteziile sale muzicale, apoi crezându-se pe moarte are un act sexual de una singură în faţa tânărului la îndemnul Zedkăi care îi spune că nebunia are anumite avantaje printre care posibilitatea de a te exprima plenar, după cum te taie capul.

Moartea prin infarct nu survine şi Veronika împreună cu Zedka şi Eduard dispar din sanatoriu - unii fug, alţii sunt eliberaţi. Doctorul Igor devine convins că tratamentul împotriva Vitriolului (boala adevărată, după el, de care suferea Veronika) printr-o falsă alarmă de moarte a avut un succes categoric. Oricum din ospiciu iese o altă Veronika, o femeie care îşi descoperă noi posibilităţi de exprimare şi înţelegere a lumii.

La final să observăm împreună cu Coelho, prin personajul Mari, fosta avocată că umanitatea a creat un hăţiş de legi din care nu se poate evada ca să se apere împotriva condamnării originare. Însuşi Iisus Christos a căzut pradă plaselor Justiţiei, pasat de diferitele instanţe şi condamnat de prostia mulţimii.

Reviewer: Gabriel Adrian Mirea