bookblog.ro

---

Citește un fragment din romanul „Recunoștință” de Delphine de Vigan

Scris de • 18 September 2020 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Recunoștință de Delphine de Vigan, autoarea bestsellerului „Legămintele”. Romanul a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză de Cristina Jinga.

Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale.

Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrână doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrâneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrâni; Marie, tânăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tânărul ortofonist de la căminul de bătrâni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sunt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai târziu. Îi urmărim rând pe rând, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientând vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.

„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vârstă, atunci când viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atât de multă recunoştinţă, încât avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)

Delphine de Vigan (n. 1966) este romancieră şi scenaristă franceză. A publicat romanele Jours sans faim (2001), Les Jolis Garçons (2005), Un soir de décembre (2005), No et moi (2007), pentru care a primit un an mai târziu Prix des Libraires şi care a fost adaptat pentru marele ecran în 2010, Les Heures souterraines (2009), Rien ne s’oppose à la nuit (2011), laureat cu Prix du roman Fnac, Prix Roman France Télévisions şi Prix Renaudot des Lycéens, şi D’après une histoire vraie (2015), recompensat cu Prix Renaudot şi Prix Goncourt des Lycéens şi ecranizat în regia lui Roman Polanski în 2017. La Editura Polirom, din opera autoarei a mai apărut romanul Legămintele (2019).

FRAGMENT

„Am bătut de mai multe ori, dar nu m‑a auzit.

E singură în camera ei.

Caută ceva.

Deschide în mai multe rânduri șifonierul, apoi sertarele biroului. Ridică revistele de pe noptieră. Pare dezorientată. O ia de la capăt, cu aceleași gesturi: șifonier, sertare, noptieră. Se uită în jur, să vadă unde să mai caute.

Deodată, pune bastonul pe pat, apoi se sprijină de saltea ca să îngenuncheze. Vrea să se uite sub pat. Poziția pare dureroasă, așa că se așază pe burtă, cu capul sub pat.

În felul acesta o întâlnesc prima dată.

— Bună ziua, doamnă Seld, eu sunt Jérôme, ortofonistul.

Cât pe ce să dea cu capul de somieră. Mă apropii de ea ca s‑o ajut să se ridice.

— Să vă ajut.

Nu‑i așa de simplu, ținând cont de poziția riscantă în care se află acum, cu corpul jumătate sub pat și jumătate în afară.

— Rămâneți întinsă, doamnă Seld, da, așa e bine, și brațele la fel. O să‑mi permit să vă trag puțin spre mine ca să vă puteți ridica. Nu vă mișcați... Atenție, trag puțin... Hopa, așa... Atenție... Nu ridicați capul... Mai trag încă puțin, iată, gata.

Cu dificultate, rămânând în continuare întinsă, ea se întoarce pe o parte ca să mă vadă.

— A, bună ziua.

Îmi strânge mâna ca și când totul ar fi absolut normal: ea, întinsă pe linoleum, incapabilă să se ridice singură, și eu, pe vine, lângă ea. Într‑o fracțiune de secundă, m‑a scanat cu ochi ageri.

O ajut să stea în capul oaselor, apoi să se ridice în picioare. Durează o vreme: gesturile ei sunt prudente, la fel și ale mele.

Îmi face semn să‑i dau bastonul, iar eu mă execut.

Apoi îmi zâmbește, cu o expresie un pic vinovată.

— Spune‑mi Michka...

— Cu plăcere.

— „Doamnă Seld“ încoace, „doamnă Seld“ încolo, e trist, știi, să trăiești în mijlocul unor oameni care nu‑ți spun niciodată pe numele mic.

Vivacitatea ei mă surprinde.

— Înțeleg. O să‑ți spun Michka, promit. Căutai ceva?

— Da, asta pentru că... Pierd mult... Înaintează foarte repede. Aproape tot timpul simt că pierd ceva, dar nu găsesc și... asta mă înspăimântă. Aș vrea să‑ți spun mai multe, dar... asta mă împiedică, vezi?

— Am citit în dosarul dumitale că suferi de un început de afazie. Medicul trebuie să‑ți fi explicat. Asta înseamnă că ți‑e greu să‑ți găsești cuvintele. Uneori, nu‑ți vin deloc și, alteori, le înlocuiești cu altele. Asta variază în funcție de momente, de emoție, de oboseală...

— A, bine. Dacă zici dumneata.

— Se poate să fi fost cuvintele ceea ce căutai, Michka?

— Da, se prea scoate.

— Eu sunt ortofonist, știi ce înseamnă?

— Da, totuși. Am fost corectoare la o mare... magazie. Ani buni.

— Formidabil. O să putem lucra bine împreună, o să vezi. O să facem exerciții, ghicitori, lucruri dintr‑astea.

Ea mă studiază. Fără sfială, mă măsoară din cap până‑n picioare și invers, ca și când ar fi vorba să decidă pe loc admiterea – sau respingerea – mea în programul ei de activități. Apoi conchide, exact pe tonul pe care l‑ar folosi pentru a spune „de‑acord“:

— De‑avort.

Nu mă pot abține să râd, aşa că râde și ea. Pentru câteva clipe, râdem din plăcerea de‑a râde.

Apoi râsul se stinge.

— Unde o să se petreacă?

— Ce anume?

— Jocurile?

— În camera dumneavoastră, doamnă... Michka. O să vin o dată sau de două ori pe săptămână, marțea și joia.

— A, da, în camera mea, asta‑i foarte bine.

Pentru câteva clipe, rămâne pe gânduri.

— Ți‑am spus că am coșmaruri?

— Nu, nu mi‑ai spus.

— Aș putea să ți le povestesc când vii?

— Da, cu plăcere. Atunci, pe mâine? Mâine e marți.

— Da, e bine.”





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro