Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Ultima vară în oraş de Gianfranco Calligarich, o carte de excepţie, cu un destin excepţional.

Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, Ultima vară în oraș a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone.

Ultima vară în oraş e un roman al marilor ratări, îmbibat de melancolie, tristeţe şi dezabuzare, în decorul luminos al Romei de la sfârşitul anilor 1960. Protagonistul său, Leo Gazzarra, a plecat în tinereţe din Milano şi acum trăieşte din expediente, căci îi lipseşte dorinţa de a reuşi, de a parveni într-o lume aparent plină de oportunităţi. Intelectual rafinat, dar lipsit de morgă, cuceritor, dar fără a se implica niciodată prea tare, alcoolic, dar dispus să renunţe la băutură, Leo este un ratat prin opţiune, pentru care ratarea devine o artă. Iar când ajunge să o cunoască pe fascinanta Arianna, între cei doi începe o poveste de iubire sfîşietoare, cu avansuri şi ezitări, ca într-un tangou tensionat al dorinţei, al cărei final nu e nici o clipă previzibil. Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, Ultima vară în oraş este o carte de excepţie, cu un destin excepţional.

„Acest roman este un portret ironic, cinic şi dezabuzat al unui om din vremurile noastre... Calitatea sa esenţială constă în faptul că dezvăluie cu o limpezime disperată relaţia dintre un individ şi un oraş, adică dintre mulţimi şi singurătate.” (Natalia Ginzburg)

„Calligarich are talentul remarcabil de a reda cu uşurinţă, din câteva trăsături de condei, sentimente şi mai ales senzaţii, de a le face să pară concrete, precum atingerea aerului pe piele.” (La Stampa)

FRAGMENT

„M‑am ridicat din pat după patru zile și, strănutînd violent, m‑am urcat intr‑un autobuz și m‑am dus să‑mi recuperez vechea mea Alfa Romeo, cu sentimentul că e o parte din mine, desprins în urma unei explozii. La întoarcere m‑am oprit să‑mi cumpăr iarăși aspirine și cîteva provizii, apoi m‑am închis în casă, hotărît să nu mai ies decît atunci cînd lumea o să‑mi ceară scuze.

Drept să spun, a făcut tot ce‑a putut. Zilele erau călduțe și cerul, de un albastru dezarmant, dar, cumva, tocmai vremea asta frumoasă nu făcea altceva decît să‑mi sporească neliniștea. Rătăceam prin apartament, cuprins de un sentiment de inutilitate implacabil. Chiar și dacă mă așezam pe balcon ca să citesc sau îmi aprindeam o țigară, mă surprindeam că mă întreb de ce o fac. Coboram scările doar ca să‑mi iau corespondența, fără să știu prea bine ce mă așteptam să găsesc în afară de obișnuita reclamă la detergenți, pe care o vîram în cutia poștală alăturată. O dată am primit o carte poștală de la Graziano Castelvecchio. Era în Creta și îmi spunea „Aici doar pietre, nu veni“. În schimb, altă dată am găsit o scrisoare de la ai mei, pe care în fond aș fi preferat să n‑o primesc, nu atît pentru că mama se plîngea că nu mă mai văzuse de un an, cît pentru faptul că tata îmi trimitea niște bani ca să‑i cumpăr o serie de timbre vaticane, ceea ce însemna că trebuia să mă scol în zori și să mă așez la coadă în fața oficiilor poștale ale Sanctității Sale.

Dar de‑acum măcar atîta puteam face pentru el, așa că a doua zi, dimineața, eram și eu pe jumătate leșinat de cît căscam în acea mică mulțime de maniaci cuviincioși reprezentată de filateliști. Pe la ora zece, după ce am trimis timbrele printr‑o recomandată, frumusețea dimineții m‑a îndemnat să merg să citesc lîngă rîu. Pontonul era pustiu și eu m‑am așezat pe un șezlong, cu cartea pe genunchi, dar nu reușeam să mă concentrez, așa că în cele din urmă am închis cartea și am stat să ascult zgomotul domol al traficului care se rostogolea pe poduri și să privesc canotorii care alunecau pe luciul apei ca niște libelule mari. Pe la ora două mi s‑a făcut foame și m‑am dus la signor Sandro. Prima persoană pe care am văzut‑o acolo a fost Annamaria.

— Ia te uită! a zis ea.

Nu ne mai întîlniserăm de cînd o concediaseră de la ziarul unde lucra pentru că, în cronica înmormîntării unei personalități a orașului, printre numele îndureraților care mergeau în urma sicriului îl pusese și pe cel al mortului.

— Ce faci așa de departe de casă? am intrebat‑o.

— Acum locuiesc prin părțile astea, pe strada, pe strada...

Uneori dădea impresia că îi vine greu să‑și amintească și propriul nume, dar petrecuserăm niște seri frumoase împreună.

— Ce faci diseară?

— Habar n‑am. De cînd țin regim, am mare succes la bărbați.

— Doar la ei? am zis, amintindu‑mi o anumită relație de‑a ei cu o actriță de teatru foarte celebră.

Ea a rîs.

— Ia spune, tu cum o mai duci cu fetele? m‑a întrebat.

Împunsătura din piept pe care o căram după mine a început să pulseze. Atunci m‑am hotărît : am cerut o fisă și m‑am dus la telefon. Vocea masculină care mi‑a răspuns era foarte politicoasă și, cînd am cerut cu doamna, a avut o ezitare profesională. Imediat după aceea am auzit vocea Violei.

— Sînt Leo, am zis și ea a chicotit, cum făcea de obicei. Încetează să rîzi de fiecare dată cînd dau un semn de viață.

— Rîd cînd am chef, mi‑a zis ea. Se poate ști pe unde ai umblat? E o săptămînă de cînd te caut în ziarul ăla nenorocit al tău. Tu nu muncești niciodată?

— Bolnav, am replicat. Am fost bolnav.

— Nu vreau să știu nimic despre treburile tale. Vreau să vii azi la mine și să‑mi ții companie. O să bem ceai și eu o să scurtez niște fuste vechi.”

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de câteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.