bookblog.ro

---

Fragment: „Casa Germană” de Anette Hess

Scris de • 12 November 2020 • in categoria Noi aparitii, Recomandari, Fragmente

Casa Germană

Anette Hess

Traducere din germană de Daniela Ștefănescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Romanul de debut al strălucitei scenariste Annette Hess s-a impus printre cele mai apreciate cărți ale anului 2018 publicate în Germania. Bestseller internațional, este tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Abordând cea mai dificilă parte a istoriei germane din secolul XX, captivează prin actualitatea temei, prin dozajul fin între saga de familie și desfășurarea primului eveniment major care a adus la cunoștința lumii ororile naziștilor, prin limbajul precis, elegant și subtil în redarea atmosferei intense ce se menține de la prima la ultima pagină.

Plasat în timpul procesului Auschwitz de la Frankfurt din 1963, romanul lui Annette Hess o are ca eroină pe tânăra translatoare din polonă Eva Bruhns, prinsă între așteptările sociale și familiale și con­știentizarea adevărurilor sumbre ale trecutului națiunii ei. Pe măsură ce se implică în acest proces al crimelor de război, în care atrocitățile ies la suprafață, Eva face descoperiri zguduitoare legate de propria familie, a cărei regulă de aur ținea de tăcere și uitare.

-Fragment –

„O, timp voios al Crăciunului, o timp ferice al Crăciunului, care ne-aduce graţia divină.“[1] Deasupra Evei răsuna puternic orga bisericii Sf. Ioan. Era evident că organistul, domnul Schweinepeter[2] – „care nu era vinovat pentru numele lui“, cum spunea tatăl ei –, nu băuse şi cânta corect la orgă. Pastorul Schrader, care dădea întotdeauna senzaţia că ar fi puţin neglijent, se ameţea ca în fiecare an în această zi cu vestea ei minunată. Biserica era ticsită: nu mai găseai nici un loc liber, cu toate că numărul evanghelicilor în cartier nu era deosebit de mare. Familia Bruhns venise niţel prea târziu, căci Stefan trebuise costumat pentru vicleim[3] şi mai avusese loc şi o mică ceartă. Aşa că nu mai găsiseră o bancă comună şi şedeau împrăştiaţi prin biserică. Annegret în faţă de tot, Eva câteva rânduri în spatele părinţilor ei, strivită între străini. Își vedea totuşi înaintea ei mama, care cu siguranţă se strâmba acum de atâta încordare. Lui Edith i se umezeau ochii când auzea muzică de orgă. Dar se jena să plângă în public şi se lupta zadarnic cu lacrimile, ca o fată care vrea să fie mare şi tare. Pe Eva o înduioşa asta de fiecare dată. Se molipsea de obicei, aşa ca de la căscat. Dar i se părea că vărsase destule lacrimi în ultimele zile. Trebuise să asculte o grămadă de reproşuri. De la mama ei, deşi ea fusese la început contra lui Jürgen. De la sora ei, care nu pricepea nici în ruptul capului cum putea Eva să pună aşa în joc „cariera ei ca soţie de om de afaceri“. Pentru o oareşicare muncă de traducere! Şi de la tatăl ei, care părea să‑i dea de înţeles din nişte priviri ciudat de îngrijorate: „Eva‑fetiţo, faci o greşeală.“ Eva nu considera că are o voinţă deosebit de puternică şi că este foarte sigură pe sine. Însă tocmai vehemenţa celorlalţi trezi în ea o rezistenţă nebănuită. Nu luase legătura cu Jürgen. Nu contramandase la Procuratură. Acum şedea acolo cu încăpăţânarea ei şi urmărea vicleimul care se interpreta în faţa altarului şi pe care pastorul Schrader îl exersase cu şcolarii parohiei. Ca de fiecare dată în seara de Ajun, nu se putea înţelege nici un cuvânt al lui Iosif sau al Mariei. Numai hangiul care nu voia să lase perechea sfântă să intre putea fi auzit clar. „Nu, nu avem loc pentru voi! Plecaţi mai departe!“ Hangiul era jucat de Stefan. Edith îi arătase cum să facă pentru ca glasul lui să răsune mai puternic. Cu toate că ea nu avusese niciodată voie să frecventeze o şcoală de actorie, ştia intuitiv cum se face. Îi pusese un halat gri şi‑i căutase prin casă o pălărie bej veche. Ludwig se amestecase şi el, căci se pricepea în treburi de‑ale hangiilor, şi‑i pusese lui Stefan o bonetă de bucătar pe cap. Lui Edith i se păruse greşit:

— Un bucătar nu este neapărat şi hangiu! Asta nu face decât să‑i zăpăcească pe spectatori. Iar în Biblie nu scrie nimic de vreun bucătar!

Însă Stefan fusese de acord cu tatăl lui, şi boneta lui înaltă ieşea acum în evidenţă prin culoarea ei albă în comparaţie cu costumaţiile pământii ale celorlalţi parteneri de joc. Celelalte mame le croiseră copiilor lor pelerine din perdele vechi, aleseseră de la taţi cămăşi care să poată fi prinse cu cordoane, în falduri. Maria arăta de parcă ar fi fost înfăşurată în rochia de mireasă a mamei ei, rochie intrată însă la spălat şi îngălbenită de vreme. Câţiva copii purtau pălării prea mari, care le alunecau tot mereu peste ochi. Unii trebuiau probabil să reprezinte oi şi îşi puseseră o blană pe umeri. „Dar păstorii nu poartă şi ei asta? Tradiţional?“ se întrebă Eva. Niciodată nu i se părea povestea Crăciunului atât de derutantă, de lungă şi de puţin captivantă ca la vicleim, şi totuşi la urmă toate iţele erau descurcate la altar. Copiii costumaţi se adunau în cerc în jurul ieslei construite, îngenuncheau pe podeaua rece a bisericii şi se înclinau adânc. Căci acolo, culcat pe paie, era pruncul Isus. O minune.

În faţa bisericii au mai stat un timp, cu toate că Stefan îi grăbea să plece acasă. Dar cârciumarii Bruhns erau apreciaţi şi îndrăgiţi în cartier. Însoţiţi de sunetul persistent al clopotelor care venea din turnul alb sub formă de bulb de ceapă, schimbau urări de bine cu prieteni şi cunoscuţi. Apoi, familia o porni pe jos spre casă. Pe străzi şi pe la colţurile intrărilor mai era zăpadă, dar se făcuse mai cald, aşa că nu mai scârţâia, ci pleoscăia sub tălpile pantofilor. Se luaseră cu toţii de braţ, pentru ca nici unul să nu alunece singur, „ci toată ginta deodată!“, cum spunea Ludwig râzând. În afara lui Stefan, căruia efectiv nu‑i tăcea gura, povestind despre incidentele petrecute în spatele culiselor, în sacristie, nu mai vorbea nimeni.

Din atenţie faţă de Stefan, împărţirea darurilor a avut loc înaintea mesei. Odaia strălucea ca aurul de la atâtea lumânări, pomul mirosea a răşină şi pădure deasă, beteala sclipea, toate cele patru lumânări ale piramidei ardeau, iar păstorii şi cei trei magi se grăbeau mai tare ca niciodată. Iar Sfânta Familie aştepta zadarnic, ca de obicei. În schimb, Stefan a fost copleşit cu cadouri: cu fălcile umplute cu ciocolată, a primit de la tata o puşcă cu aer comprimat, de la Annegret, o carte cu detectivul suedez de copii, iar de la mama, un pulover bleumarin de marinar.

— Ca Opa Bruhns arăţi acum. Ca Opa Seebär, ca un bătrân lup‑de‑mare.[4]

Eva îi cumpărase un joc de construcţii din metal, cu care Stefan voia să reproducă în ziua următoare casa Schoormann, după ce va prinde cu puşca în curte câteva vrăbii. La sfârşit de tot, desfăcu pacheţelul lunguieţ trimis de bunica din Hamburg. Conţinea o păpuşică în uniformă, care purta un rucsac în care era o umbreluţă din material. Un paraşutist militar pe care Stefan îl punea acum să zboare încontinuu de pe fiecare scaun. Şi Purzel încerca să‑l înhaţe. Annegret se bucură de un portmoneu roşu‑închis elegant din piele. Eva desfăcu un batic delicat din mătase, bleu cu picăţele galbene. Îl va purta la primăvară. Când soarele va începe să încălzească totul. Când va hoinări într‑o duminică prin oraşul în floare. Fără Jürgen. Eva se ridică, întrucât această imagine era greu de suportat, şi începu să adune hârtiile de împachetat şi să le împăturească frumos bucată cu bucată. Ludwig se folosi de ocazie pentru a se scuza la Edith că maşina de spălat cea nouă nu fusese livrată la timp. Însă maşina avea treisprezece programe de spălat. Şi se putea fixa temperatura spălării. Edith răspunse că asta cu siguranţă nu s‑ar fi întâmplat dacă ar fi comandat‑o la Schoormann.

— Ăştia nici n‑au maşini de spălat! zise Eva, apoi puse hârtiile pe bufet şi ieşi din cameră.

Eva aprinse veioza şi se aşeză pe patul ei. Fusese ca‑ntotdeauna: ritualurile, desfăşurarea evenimentelor, numai pe ici, pe colo întârziate câteva minute, ca, de pildă, ceva mai înainte când ajunseseră la biserică. Şi Purzel vomitase deja, pentru că profitase de un moment în care nu‑l observase nimeni şi se dusese la farfuriile colorate de sub pom. Totul fusese ca‑ntotdeauna. Eva se întinse pe pat şi închise ochii. Îi veni în minte un vis care i se tot repetase, dar pe care nu‑l mai avusese de mult. Intra într‑o încăpere înaltă, lungă, cu podea albastră şi pereţi îmbrăcaţi cu plăci de faianţă bleu. Lângă pereţii de pe partea lungă a camerei stau scaune rotative, căptuşite cu un material lucios albastru‑închis, în dreptul fiecărui scaun atârnă de perete o oglindă rotundă. Pe latura scurtă a camerei sunt montate două chiuvete. Într‑un colţ aşteaptă trei făpturi ciudate, cu capete goale, excesiv de mari, care par să‑i facă semn Evei. Eva se aşază pe unul dintre scaune şi se roteşte spre oglindă. Numai că în oglindă nu e nimeni. Şi deodată, Eva simte o durere puternică în cap. Ţipă.


[1]. Este renumitul cântec german de Crăciun, datând de la începutul secolului al XIX-lea: „Oh, du fröhliche, o du selige, Gnaden bringende Weihnachtszeit!

[2]. Schwein înseamnă porc.

[3]. Dramă populară creștină veche, reprezentând nașterea lui Isus, jucată la țară de băieţi costumaţi, în perioada Crăciunului.

[4]. Opa(pa) – bunic. Seebär – lup‑de‑mare.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro