bookblog.ro

---

Fragment din „Armura străpunsă” de Anna Gavalda, una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane

Scris de • 22 September 2020 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Armura străpunsă de Anna Gavalda, apărut de curând în „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă.

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întâi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cât de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tânăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrân, singura mângâiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, distins cu Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat câteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi, printre care se numără şi 35 de kile de speranţă (2002; Polirom, 2017), şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008, 2015), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015, 2019) şi O viaţă mai bună (2014; Polirom, 2016, 2017).

*** FRAGMENT ***

„Eram rupt, plecând de la Saint-Jean-de-Luz, a fost cât pe ce să pierd trenul, mi-a luat o groază să găsesc compartimentul şi, când am reuşit în sfârşit, după ce-am străbătut cu mare încetineală şi greutate culoarele anevoioase, să ajung la locul meu (pe la Biarritz), mi-am dat seama că trebuia să rămân ţintuit într-un nenorocit de careu mai bine de cinci ceasuri şi că nici măcar nu eram aşezat în sensul de mers al trenului.

Aoleu.

M-am ţinut câteva clipe de o tetieră.

M-am ţinut ca să mă ţin, ca să nu vomit, ca să mă aşez pe vine, să mă gândesc şi să zac matol… criţă… să cântăresc avantajele şi dezavantajele unei asemenea nenorociri.

(Turtă într-un careu, la naiba.) (Un careu de familie.) (Şi la fereastră, în plus.) (Departe de bar.) (Cămaşa de forţă, ce mai.) (Celula de dezalcoolizare.) (Pârnaia.)

O, măiculiţă. O, dobitocule.

Ce ziceam? A, da, că stăteam ghemuit pe vine, nehotărât, deasupra mochetei când cineva a încercat să treacă peste capul meu cu o valiză cu rotile.

Auuu.

Eram acolo, beat, dărâmat, mi-era rău, am gemut şi m-am dus să mă întind două locuri mai încolo.

O babă nenorocită m-a sculat imediat.

M-am târât spre locul din faţă şi, la gara următoare (Bayonne) (sau poate Dax), o voce încă neidentificată m-a întrebat, oarecum nedumerită, dacă n-am greşit locul. Din întâmplare.

Fir-ar să fie. Nu închisesem un ochi de trei zile, chefuisem, făcusem surfing, înotasem, îngropasem viaţa de gagiu a unui amic, îl însurasem cu o exă de-a mea, cântasem, dansasem, râsesem, băusem, fumasem, mă prostisem, luasem tot felul de chestii, mă drogasem, mă înălţasem, mă căţărasem, pedalasem pe Calea-Lactee, îmi rulasem un joint cu ardei iute Espelette, îmi pierdusem dinţii, mă prăbuşisem, pescuisem, zăcusem lat pe debarcader, băusem un ultim pahar cu vară-mea la bufetul gării, îi compostasem pizda ridicandu-mă, mă scuzasem, sărisem în primul vagon venit, mă rătăcisem, eram afumat, fierbeam, fermentam, cloceam ceva, cloceam o mixomatoză, îmi număram din nou dinţişorii şi încercam disperat să-mi amintesc unde-mi lăsasem caninul, părul, cureaua, cheile de la scuter, ceasul şi demnitatea. Eram în teleconferinţă cu geamănul meu malefic ca să aranjeze lucrurile, dar nu-l auzeam prea bine şi n-aveam chef DELOC să fiu smuls din starea mea de ebrietate şi a treia oară. Deci m-am întors în coşuleţul, scuze, careul meu fără să-i mai cer nimic.

I-am aranjat pe ceilalţi trei călători călcandu-i pe picioare şi aproape prăbuşindu-mă pe genunchii lor în trecere şi în sfârşit am ajuns din nou la locşorul meu.

M-am încolăcit în jurul cotierei şi mi-am rezemat fruntea de un geam foarte moale.

Mmm.

Ce bine era.

Culcă-te-n coşuleţ cu lăbuţele sub căpuleţ, cum spunea bunica.

Fiindcă tocmai fusesem trezit de creatura aia ciudată din Bayonne (sau din Dax), am închis ochii, însă n-am adormit la loc imediat.

Moţăiam. Visam cu ochii deschişi pe dinăuntru. Mă străduiam să aţipesc, însă uşurel, regulamentar fără să iau prea mult în calcul oile. Mă simţeam bine, torceam, dădeam din cap, legănat de ciu-ciuul trenului.

Mă făcusem pulbere trei zile la rând şi acum uite-mă în trenul ăsta de mină. Scoteam pe nări exploziile mele de grizu şi ciuciuiam încetişor.

Şi auzeam în depărtare, pe altă planetă, decalat, ca un ecou în nişte căşti cam jegoase, zgomotul adevărat al vieţii adevărate a oamenilor adevăraţi.

Fusesem DJ în anii nebuni ai tinereţii mele şi îmi mixam cântecul de leagăn. Înregistram toate sunetele din vagonul 12 şi distilam din ele o muzică discretă de ascensor foarte zen şi foarte suavă, cu paracetamol şi citrat de betaină.

Tigivi’s lounge.

(Fragment din povestirea „Un băiat”, volumul Armura străpunsă, Editura Polirom, 2020, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă)





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro