Editura Litera anunță o nouă colecție de literatură română contemporană sub coordonarea scriitoarei Doina Ruști.

Colecția debutează cu cinci volume, printre care Cuibul bufniței de Tudor Runcanu din care vă prezentăm un fragment în avanpremieră!

Fragment

„Dacă infinitul nu face referire la ființă, infinitul nu există. Nu are niciun sens.“ Gândul îi trecu prin minte lui Elias în clipele în care își privea degetele retezate de fierăstrăul circular. „Oricine nu înțelege lucrul ăsta rămâne un mediocru toată viața.“

De data asta își retezase cele trei degete lungi ale mâinii drepte. Buricele îi stăteau aliniate pe masa plină de praf, între așchiile de lemn. Se așeză pe pat. De undeva de dedesubt începu să se audă iarăși horcăitul câinelui, așa cum se tot auzea de vreo două săptămâni încoace, egal și destul de profund, semn că animalul putea să‑și dea duhul în orice clipă. De fiecare dată când i se întâmpla să‑și taie degetele, Elias rămânea câteva secunde uluit. Aștepta un firicel de sânge, oricât de mic, și aproape instantaneu era străbătut de un frison puternic prin tot corpul. Era momentul să distragă atenția organismului, pentru că altfel lucrurile se puteau prelungi supărător

de mult. Se ridică atunci brusc și din doi pași ajunse lângă gramofon. Roti de câteva ori manivela cu mâna întreagă și, dintr‑odată, încăperea se coloră de sunete. Nu foarte distincte toate. Pe placă se învârtea amenințător o muscă uriașă. Moartă probabil. Câinele horcăia tot mai puternic, și Elias se gândi să deschidă fereastra, să intre mai mult aer. Afară, pe strada pietruită și aproape în pantă, se scurgeau din când în când grupuri de trecători grăbiți. De sus, pavajul părea incandescent. Altfel nu se explică de ce oamenii făceau salturi atât de mari, precum niște lăcuste amețite de soarele torid al verii. Elias se lăsă pe coate în fereastră. Încerca să nu‑și facă vizibilă palma dreaptă. N‑avea de ce să mai dea și explicații acum. După o vreme, la colț își făcu apariția poștașul. Era interesant să‑l vezi cum se apropie intrând pe porțile caselor de pe o parte și de pe cealaltă a străzii. Elias știa că se va opri și la el în scurt timp, și așteptarea nu era un lucru plăcut. N‑avea deloc răbdare. Sau poate omul urma să treacă mai departe fără să‑i lase nimic, cine știe.

– Domnule Elias, nu ne binecuvântați astăzi cu o ploaie? spuse scurt și aproape cântat poștașul în timp ce agita în aer un plic alb.

„De ce lucrurile par uneori atât de simple?“ gândi Elias făcându‑i semn să‑l aștepte în stradă. Urma oricum să coboare. În momentul în care piciorul lui drept ajungea pe prima treaptă de sus a scării de lemn, câinele țâșnea brusc de sub pat pentru a‑și urma stăpânul. Așa se întâmplă și acum. Împleticit în blana mare și murdară, animalul ajungea mereu înaintea lui. Cursa asta scurtă, însă extrem de rapidă, părea să‑l țină încă în viață, părea să‑i împingă sângele către extremitățile reci. Elias mulțumi printr‑o mișcare scurtă a frunții și apucă plicul cu stânga. N‑avea chef de vorbă. Își pierduse trei degete și ziua era total compromisă, orice s‑ar fi întâmplat.

Înapoi în camera sa ajunse exact în momentul în care acul gramofonului se chinuia să treacă peste musca moartă de pe disc. Și, ieșite din încercarea asta, sunetele nu mai aveau niciun fel de armonie. Ba chiar nici sunete nu se mai puteau numi. Lăsă scrisoarea pe masă și se grăbi să oprească infernala mașinărie. Era iarăși liniște. Câinele se apucă să horcăie netulburat. Având doar mâna stângă validă, Elias apucă plicul cu dinții și-și croi drum spre interior sfâșiind un colț de hârtie. Apoi, cu degetul arătător, lărgi gaura, lăsând să cadă pe podea ceva ce părea a fi un fel de invitație, o foaie lucioasă cartonată cu câteva rânduri scrise pe una dintre fețe. Se aplecă, apucă hârtia de jos și o apropie de ochi până când literele deveniră vizibile. Citi și reciti textul de mai multe ori. Era, într‑adevăr, o invitație pentru seara de sâmbătă la un joc de cărți la reședința doamnei Olga. Săptămânal, acolo jucau cărți și uneori pierdeau sau câștigau bani câțiva domni și doamne din lumea bună a orașului. Cercul era select și mereu închis. Niciodată nu se acceptau jucători noi. Trebuia să aștepți să moară câte unul sau să plece în alt oraș, ca să se elibereze un loc. Grupul era fix. Șase jucători. Niciodată unul în plus sau în minus. La început, cu ani în urmă, toți cei șase fuseseră refugiați de război, veniți în oraș cu o brumă de avere. Izolați imediat de comunitate, găsiseră rapid mijlocul prin care să stârnească invidii și suspiciuni. Nimeni nu știa prea bine ce se întâmplă acolo. Obloanele mari de lemn ale ferestrelor erau trase imediat ce sosea și ultimul jucător, iar din stradă nu puteai auzi nimic. Absolut nimic. Circulau tot felul de legende cum că înăuntru, de fapt, s‑ar întâmpla cu totul altceva. Poate ședințe de spiritism și vrăji, poate orgii de neînchipuit. Unii spuneau chiar că acolo se falsifică bani. Poliția nu se sinchisise să ancheteze serios cazul niciodată. Jucătorii vorbeau, oricum, foarte civilizat dacă erau întrebați și dădeau mereu asigurări că, sâmbătă de sâmbătă, la doamna Olga nu se întâmplă nimic altceva decât un joc banal de cărți. După nouă sau zece ani, jucătorii începuseră să nu mai fie aceiași. Într‑un singur an, trei dintre ei muriseră chiar în timpul unor partide mai aprinse. Se zisese că erau oricum bătrâni și ar fi murit curând din alte cauze. Locurile la masa de joc se ocupaseră imediat, chiar în sâmbetele următoare. Se intra, însă, doar pe bază de invitație.

„Oare a mai murit cineva și de data asta?“ se gândi Elias. Invitația însă nu‑l surprindea deloc. Era deprins cu jocul de cărți. Fiind astrolog, obișnuia zilnic să amestece cărțile și să le citească. În fond, de la un punct, jocul de la doamna Olga ar trebui să fie cam același lucru. E nevoie doar să citești corect semnele și să ai intuiția momentului următor. Problema era însă alta. Elias tocmai își tăiase trei degete de la mâna dreaptă, și lucrul ăsta putea reprezenta un dezavantaj major pentru un jucător de cărți. Se ridică și se îndreptă către dulapul din fundul camerei. Nu‑i făcea deloc plăcere să‑l deschidă, dar de data asta trebuia să evalueze mai bine situația. Ușa dulapului scârțâi scurt, lăsând să se vadă înăuntru cele trei rafturi pe care își păstra protezele folosite. Avea mâini de schimb destule. Și drepte, și stângi, însă niciuna dintre cele pe care le‑ar fi putut folosi pentru dreapta nu avea toate degetele. De fiecare dată când i se întâmpla un astfel de accident, nu se grăbea să‑și comande o proteză nouă și, eventual, și o rezervă. Alese finalmente una veche, dintr‑un lemn urât care, între timp, mucegăise ușor, și își înlocui proteza proaspăt tăiată cu una care, chiar dacă părea insuportabilă, prezenta totuși măcar patru degete valide. Trebuia ca pe viitor să fie mult mai atent. Nici protezele pentru stânga nu erau întregi. Ultima dată își tăiase stânga cu antebraț cu tot. Brațele originale nu și le mai amintea foarte bine. Le pierduse demult, și singurul lucru pe care îl regreta cu adevărat era un tatuaj făcut cândva pe vremea liceului. De când avea protezele, își propusese de mai multe ori să refacă tatuajul, însă pentru lucrurile cu adevărat importante nu ai timp niciodată.

Personajul principal din Cuibul bufniței este invitat într-o zi la o partidă de cărți, în casa unei văduve misterioase și seducătoare. Într-un burg cu turnuri gotice, toropit de soare, povestea lui începe leneș, aproape placid, dar virează curând spre fantastic și baroc, căci nimic din ceea ce i se întâmplă și nimeni dintre cei pe care-i cunoaște nu e ce pare a fi, și el însuși se dovedește un personaj greu încadrabil în tipare. Treptat, din împletirea peripețiilor bizare ale protagonistului cu amintirile lui fabuloase din perioada războiului, se naște o parabolă despre putere, fascinație și libertate, în care un rol important îl joacă... astrele și bucătăria sofisticată.

Tudor Runcanu (n. 1973, Oradea) a debutat cu versuri, apoi a publicat proză, teatru și critică literară în revistele Echinox, Steaua, Apostrof. A compus muzica operei rock Richard al III-lea, jucată la Teatrul Național din Cluj. Specialist în teatrologie, lucrează în radio din 1993 și face muzică în formulă solo.

„Pentru Tudor Runcanu, proza înseamnă plăcerea aproape fizică a fabulației și știința de a construi fraza ca pe un mecanism sofisticat. N-am nici o îndoială c-o să vă placă.“ Radu Vancu