bookblog.ro

---

Fragment: „Vânători-culegători” de Maria Manolescu,

Scris de • 4 October 2019 • in categoria Noi aparitii, Fragmente

Titlu: Vânători-culegători
Autor: Maria Manolescu
Editura: Polirom
Domeniu: Literatură română
Colecție: EGO. PROZĂ
Număr pagini: 272
ISBN: 978-973-46-7944-7
Tip ediție: broșată
Format: 130x200
An apariție: 2019

 

Povestea cu fata de la metrou

 

Fusese la teatru, văzuse un spectacol despre depresie şi se gândea cât de barbari suntem, cum nu reuşim să pătrundem nici măcar sub coaja cea mai subţire a celor de lângă noi, iar când încercăm să facem asta, cu cele mai bune intenţii, atunci ajungem să‑i decojim prea mult, să scobim şi să tăiem în carne vie. Îşi amintise cum a fost la un chef în liceu, acasă la o fată înstărită, fiică de arhitect. Au făcut cartofi prăjiţi, fetele au curăţat şi au tăiat împreună cartofii. Petra tăia cu mare grijă coaja cartofilor, era copil orfan, maică‑sa era fostă profesoară, actuală secretară, era obişnuită să facă economie şi fetele s‑au uitat amuzate la ea, cât de încet, cât de grijuliu curăţă cartofii. Ele tăiau coaja repede şi gros, aruncau câte un sfert de cartof împreună cu coaja aia. Până şi cei mai bogaţi. Sau tocmai cei mai bogaţi – şi Petra se gândise că la fel e şi cu depresia, tocmai cei mai bogaţi sufleteşte ajung uneori să se grăbească, să fie neglijenţi, să‑i cureţe pe cei din jur aruncându‑le şi carne vie, şi organe, în fine, se gândea la toate astea, când se întâmplă din nou Sincronicitatea de la metrou. De data asta nu cu feţe, ci cu un interior şi o faţă: interiorul ei şi faţa unei fete care plângea în hohote, avea faţa umflată de plâns. Arăta ca faţa unei înecate, părea că stă aşa şi pluteşte înecată în propriile lacrimi de câteva zile bune. Şi tremura. Tremura atât de tare, că trebuia să se ţină de scaunele roşii de plastic. Scaunele de la metrou, cutia de cadouri, bancheta de muşama a vecinului Robert – Petra realizase că în fiecare poveste din haita poveştilor sălbatice era câte ceva roşu, ca şi cum sălbăticiunile însele erau deja rănite. Ceea ce era bine, nu? Ceea ce ar fi trebuit să‑i dea un avantaj.

Fără să se gândească, Petra s‑a dus la fată şi, nu ştia nici ea de unde‑i venise sintagma atât de precis – poate făcuse mai demult o campanie de conştientizare sau poate reţinuse ceva chiar din spectacol –, a întrebat‑o cu căldură:

— Ai un atac de panică, nu‑i aşa?

Fata a dat din cap că da, deşi la cât de tare tremura putea să fie doar un spasm mai puternic. Petra a sunat la 112, s‑a auzit spunând cu autoritate „atac de panică“ şi apoi s‑a aşezat lângă fată, îi era frică să nu sară pe linie. I‑a dat din apa ei. A mângâiat‑o pe păr şi pe spate şi fata s‑a lăsat, docilă, continuând să tremure şi să plângă, dar mai domol, în ritmul mângâierilor Petrei, care se întreba dacă nu poate să controleze ritmul, poate chiar să‑l facă să se oprească. Auzise, nu mai ştia de unde, că poţi omorî pe cineva dacă te sincronizezi cu ritmul lui cardiac şi‑apoi îl modifici încet, până‑i faci inima să se oprească. Mereu voia să verifice pe Google informaţia şi mereu se lua cu altele şi uita. O dată se jucase şi o testase pe Vlad în timp ce dormea, dar i se făcuse foarte frică. Pe‑atunci încă îl iubea.

***

„Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărâme, cu scrisul lor, mitul maternității ca binecuvântare, ceas magic și predestinare. Niciuna dintre mamele cărții de față (tinere sau bătrâne) nu e, filtrată prin ochii „răi„ ai Petrei, o sfântă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaților, doriți, răsfățați, idealizați în varianta lor eroică și inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vânătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simțul umorului și al grotescului, iar Petra supraviețuiește scriitoricește propriilor închipuiri. Petra, această voce care se povestește la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, și e fascinată de teatru, pe cale de moștenire de familie și din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba și despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) și mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relațiile de iubire și de cuplu (acum, și la maturitate). Dacă n-o cunoașteți pe Maria Manolescu dramaturga, Vînători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viață-ntreagă de visuri ratate.” (Iulia Popovici)

 

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) și Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a câștigat a treia ediție a Concursului de Dramaturgie dramAcum și a participat la Rezidența de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar și Ca pe tine însuți. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creație și Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoș Mușoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sânul familiei. În prezent, Maria locuiește în București împreună cu soțul ei și fiul lor de 5 ani.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro