bookblog.ro

Actorii

Scris de • 25 March 2008 • in categoria

0Autor: Nina Berberova
Rating: Nina Berberova - Actorii rating - recenzii carti
Editura: Humanitas

Nina Berberova - Actorii - recenzie carti"Ne-am plimbat amândoi pe străzi, printr-un soi de ceaţă, în care vii şi morţi, oameni prezenţi şi imaginari, se plimbau împreună cu noi."

În ciuda titlului, cartea aceasta evanescentă a Ninei Berberova este populată mai degrabă de marionete, de existenţe spectrale decât de "actori" cu roluri asumate. Eroii-hologramă care bântuie prin pustiul narativ sunt abia schiţaţi, văzuţi ca printr-un binoclu, dintr-o lojă depărtată. Rupţi de spaţiul şi de timpul lor firesc, exilaţii trăiesc fantomatic şi miros a vechi:

"Când mă plictisesc, mă simt învins de timp. Secundele fâşâie ca nişte libelule mari. Libelulele au aripi cu membrane, uşor îndoite, striate, ca frunzele arţarului, căpşor mic şi picioruşe catifelate."

Viaţa lor se dezvăluie ca o stare de apatie prelungă, lipsită de orice evadări transcendente în moarte, în vreo iubire pătimaşă sau duşmănie francă. Nici siropuri, nici absinturi - timpul pare a fi un pahar cu apă caldă ("Şi aşa mai departe. Paharul cu apă fierbinte a fost băut cu o jumătate de oră înainte de cafea şi de oul fiert"). La pagina 59, neaşteptat, un personaj îşi iese puţin din fire. Şi deşi se vorbeşte destul de mult, nu poţi să nu resimţi, în fundal, o tăcere vâscoasă de oameni care nu pot să vrea nimic. Pe lângă ei, Oblomov pare tonic şi viguros - personajul lui Goncearov, deşi pradă sieşi, are simţul critic nealterat şi e capabil de revolte. La Berberova însă, parcă toţi oamenii şi-au lăsat sinele undeva, departe, şi hălăduiesc acum, goi de conţinut, prin "timpul ce li s-a dat".

Biografia fără relief al acestor oameni depopulaţi se desfăşoară parcă sub semnul acelui joc inventat de unul din personajele cărţii, blocat etern în inerţia unor remize. Anticamera nimicului, perpetuum mobile al zerourilor conştiinţei. Nu se aşteaptă nici un Godot. Plictisul omului anulat de propria dramă, măcinat de un gol autofag:

"N-avea nimic de făcut, n-avea la ce se gândi, dulapul cu oglinda reflectă oglinda de pe masa de toaletă, oglinda de pe masa de toaletă reflectă dulapul. Între ele, pe fotoliu, rămăseseră de ieri, mănuşile furate."

Fireşte, în faţa unui asemenea dezolant peisaj uman, este legitimă şi imperios necesară întrebarea: de aici cum, pe unde se iese? Dar şi evadările sunt banale, atinse parcă de aceeaşi încetineală: un flirt, o mică ceartă, o amintire cu o orgă şi cu o "Ave Maria" (parcă singurul zbucium autentic din carte). Mai sunt de remarcat şi câteva firave puseuri de identitate la vreun personaj subgogolian: "Rugă să fie tipărită la un loc vizibil scrisoarea pe care o adresase redacţiei despre faptul că personajul pomenit în ziar în urmă cu trei zile, Aleksandr Krasnoverov (fără domiciliu stabil), expluzat din Franţa pentru diferite necuviinţe, n-are nimic comun cu el, avocat din oficiu, A. Krasnoperov."

Golul cucereşte, încet-încet, chiar şi visele umiliţilor şi obidiţilor, care se îmbolnăvesc de reverii absurde: "se făcea că era mititel de tot, nu mai mare decât o muscă, şi se afla în propria-i gura căscată".

Poate că "ratare" nu e un cuvânt potrivit pentru a defini aceste biete personaje. Îmi pare că ratarea ar presupune o prealabilă încercare de ascensiune, o oarecare tentativă de alpinism ontologic. Ori aici avem doar un voiaj prin stepa aridă a fiinţei zdrobite de o istorie oarbă. Mai bizar e că, în acelaşi timp, istoria pare a se desfăşura întrucâtva dincolo de ei, în lumea cu lucruri, cu compresorul care duduie, cu frunzele stinghere, sobe şi zăvoare capricioase. Iar de atâta beznă, abia se întrevede marea victimă acestei pandemii: Rusia cea veche, abisală şi depărtată, ca prin ochii unui Cehov sau Makine - "trebuie spus că bunica era cioplită din acel lemn rusesc vechi, închis la culoare, tare şi noduros, din care, de sute de ani se cioplesc bătrânele ruse""

Scriind despre absenţe (ceea ce e probabil la fel de greu cu a modela ceaţa), despre un lung şir de plecări şi despărţiri, Nina Berberova pune în lumină, fără bocete şi parastase, durerea surdă a dezrădăcinării. În piesa "actorilor" ei, regii nu mor pentru că nu există, iar saltimbancii par să fi dezertat fără urmă.

Scrisă de Silviu Man

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Ovidiu Miron spune:

    Silviu, e posibil ca saltimbancii sa fi dezertat de rusine:). Poate ca au avut o prestatie lamentabila:).

    Ai dreptate. Cine nu isi propune mai mult nu poate rata. Poate doar sa ramana in dureroasa mediocritate.

    raspunde

  2. miki spune:

    Da,ce sa spun! cand zaci intr-o permanenta letargie acuta,cand viata ta nu mai are pic de culoare ,cand lenea devine plictis si plictisul devine lene…atunci,brusc scrii o carte ca asta.Si culmea plictisului mai faci si comentarii despre tot ce e in jur cu ochii grei si incetosati atarnand de-o lene parca vesnica care-i mistuie viata. :N-avea nimic de făcut, n-avea la ce se gândi, dulapul cu oglinda reflectă oglinda de pe masa de toaletă, oglinda de pe masa de toaletă reflectă dulapul. Între ele, pe fotoliu, rămăseseră de ieri, mănuşile furate.”,etc

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro