bookblog.ro

Anomalii

Scris de • 29 October 2010 • in categoria

Titlu: Anomalii
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2008
Traducere:
Numar pagini: 231
ISBN: 978-973-689-218-9

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, doar astăzi şi doar pentru scurt timp aveţi privilegiul de a urmări trupa de power-pop new wave heavy metal punk rock Anomalii. Pregătiţi-vă pentru un concert care vă va schimba viaţa (sau nu)! Înainte să lăsăm muzica să vorbească vă prezentăm componenţa:

La tobe – Aurora – „O bombă sexy, fostă stripteuză şi satanistă, imobilizată într-un scaun cu rotile”.

La chitară ritm – Ember – „o fetiţă de 8 ani care visează apocalipse sângeroase, orchestrate chiar de ea”.

La chitară solo – Opal – „nimfomana de 80 de ani, supranumita Nevăstuica urlătoare”.

La clape – Ray – „un irakian îndrăgostit de America, după ce a luptat în Războiul din Golf”.

Ultimul, dar nu şi cel din urmă, la voce, mastermind-ul trupei – Luster – „un negru filosof şi poet de ghetou, care se visează star rock”.

Proza din volumul de debut al lui Joey Goebel este asemenea unei piese de punk: scurtă, zgomotoasă, fără înflorituri stilistice, având tentă rebelă şi un mesaj de transmis. Unora li s-ar putea părea că e mult zgomot pentru nimic, în timp ce alţii vor aprecia avântul tineresc, naiv dar sincer al muzicienilor.

Membrii trupei au două lucruri esenţiale în comun: sunt văzuţi ca nişte ciudaţi (freakşi), paria ai societăţii de către restul oamenilor şi toţi sunt revoltaţi de stereotipurile umblătoare. Însă, în revolta lor protagoniştii devin ei înșişi stereotipuri – cu toată ura şi veninul pe care îl varsă la toate ocaziile aceştia au aceleaşi tabieturi sociale ca şi „umanoizii” pe care îi detestă: merg prin baruri, se joacă sau se uită la TV (chipurile pentru a critica imbecilităţile debitate acolo).

Intenţionat sau nu, săgeţi sunt trimise şi către industria muzicală, Aurora descriind trupa în modul următor: „Nici nu ştiu cu ce trupe ne-am putea compara sau cum s-ar putea chema stilul nostru de muzică. ” „sincer cred că noi sfidăm orice clasificare”, iar despre muzica lor că este „energică şi aspră, melodioasă, dar grea, înduioşătoare, dar dură, dulce, dar greţoasă”. În acelaşi stil casele de discuri promovează agresiv imaginea trupelor în detrimentul muzicii, iar orice trupă cu 2 albume devine „legendă”, „inovatoare”, „kings of (something)” sau creatoare a unui nou gen deși reciclarea e religia dominantă.

Printre rânduri se poate citi autoironia lui Goebel (acesta fiind membru într-o trupă de punk rock înainte de a se orienta către scris – trupa care nu a avut deloc success în pofida strădaniei membrilor) şi parcă îl auzi spunând „a fost doar o fază” asemeni Aurorei care îşi neaga apartenenţa la satanism în acelaşi mod. Personajele sunt totuşi pitoreşti, unele împinse puternic către extrem – Ember urăşte fără discriminare pe toată lumea, însă atunci când este împreună cu ceilalţi colegi de trupă are nevoie de poveşti pentru a putea adormi. Poveştile nu sunt despre cenuşărese, albe ca zăpada sau creaturi magice ci despre prietenii săi – cum altfel ai putea afla că o „artistă scenică” îşi organizează un spectacol cu influenţe din Infernul lui Dante într-un club de striptease pentru a critica desfrânarea?

Deşi comparaţiile cu Palahniuk sunt destule de dese, axându-se pe asemănarea dintre stiluri, personal nu sunt foarte încântat de această abordare de tip SMS – propoziţii extrem de scurte, descrierile aproape că lipsesc. Deşi cartea nu e deloc rea pentru un debut (are chiar câteva sclipiri pe alocuri alături de câteva poante haioase), aş critica în primul rând intenţia lui Goebel de a crea doar stereotipuri – unele personaje sunt foarte superficiale – de la negrii traficanţi de droguri la şefii slinoşi.

Interesantă încercarea de a schimba constant perspectiva narativă între personaje – nu numai cele cinci principale ci şi tot soiul de personaje secundare sau episodice – acelaşi eveniment văzut prin ochi diferiţi. Pe alocuri aceasta devine prea bruscă şi ameţitoare – tot sari din corpul unui personaj în corpul altuia până când ajungi să ameţeşti şi te întrebi „de cine era vorba acum?” Un lucru bun în acest context este că sunt foarte scurte capitolele.

Cartea nu m-a prins de la început, însă se parcurge uşor, unele fraze sunt absolut delicioase şi acum sunt convins că voi încerca şi celelate volume ale lui Goebel: „Singur, dansez cu mişcări care probabil par ridicole pe o muzică pe care numai eu o aud.”

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Pingback: bookblog (bookblog)

    2. Zina spune:

      Nu stiu cum o fi cartea, dar prezentarea ei mi-a placut, m-a facut curioasa si am sa o caut prin librarii.

      raspunde

    3. Ioana spune:

      nu mai tin minte nici un detaliu, dar tin minte ca am citit-o in cateva ore si ca am ras si-am zambit de multe ori.

      raspunde

    4. Ioan spune:

      @Zina: Multumesc pentru apreciere. Carte ar trebui sa asigure cel putin cateva momente amuzante.

      @Ioana: E greu sa tii minte detalii pt ca sunt aproape inexistente in cartea asta. Pe de o parte asta o face usor de citit si ii da un ritm rapid, dar pe alta parte poti sa uiti la fel de usor textul dupa ce termini volumul.

      raspunde

    5. stefan ghidoveanu spune:

      Cine a tradus aceasta carte? Ce calitati/defecte are traducerea? Sau a aparut din senin, cu voia Domnului? Respectati munca celor care va faciliteaza lectura in limba romana. Daca nu, treceti la citit originalele…

      raspunde

    6. Ghost Painter spune:

      Oh, de cat timp o “vanez” !! :X

      raspunde

    Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro