0Autor: Asne Seierstad
Rating:
Editura: All

Un subiect fierbinte - Afganistanul jurnalelor noastre. Cartea cu o mulţime de ecouri şi recenzii a fost citită de toţi însetaţii politicii. Un boom editorial - vinderea a mai mult de un milion de exemplare.

Este mai ales o carte care tinde spre o revoltă organică legată de condiţia femeii afgane. În ce stare de umilinţă, de supunere e obligată să stea! Cât de diformă pare uneori gândirea bărbaţilor de acolo! Totuşi realizez că autoarea nu face altceva decât să apere valorile occidentale pe care le consideră infailibile şi aducând maximum de onoare şi libertate. De asemenea, procedează ca orice ziarist - amplifică evenimentul aproape nesemnificativ , îl face din ţânţar armăsar, îl analizează până-n pânzele albe, apoi, când atenţia cititorilor se îndreaptă spre altceva, uită tot, lăsând evenimentul să-şi reia proporţiile normale, minime. Asta îmi aduce aminte de o scenă cu Don Quijote care a surprins un stăpân ce-şi pedepsea slujnica cu biciul după ce o legase de un copac. I-a servit acelui barbar o morală straşnică, a obţinut promisiunea iertării slugii netrebnice, apoi şi-a văzut de drum. Imediat ce a dispărut în zare, stăpânul a legat-o iar pe slujnică şi i-a tras o ciomăgeală dublă.

A fi în actualitate oferă e drept iluzia trăirii în eveniment, în mijlocul său, dar are şi dezavantaje majore. Iată războiul din Afganistan. Din ce punct ar trebui filmată o scenă de război? Dintr-un avion care aruncă bombe? De lângă un cetăţean terorizat de frica blestemăţiilor din cer? Contemplând ciupercile colorate ale clădirilor pe cale de a se părădui? De fapt răspunsul ziariştilor la această dilemă este mulţimea: de imagini, de locaţii, de statistici. Obligatoriu trupuri sângerând abundent, tărgi şi salvări, înmormântări date pe rapid. Feţe disperate şi copii terifiaţi. Dar dincolo de aceste prim-planuri ori vederi de ansamblu, nu cumva ziariştii se află mai mereu în locul greşit, nesemnificativ şi, pentru a-şi masca incompetenţa, ne oferă un maldăr de evenimente mărunte, dar care ar duce conform interpretării lor la aparenta înţelegere a marelui eveniment? Nu cumva centrul evenimentului nu lasă de fapt să fie intuite care fapte vor avea consecinţe grave şi care sunt doar simple bubuieli? O explozie dă bine pe ecran sau în presă, deşi are un mic număr de victime şi e uitată rapid. O rezoluţie abia de poate fi menţionată, eventual e afişat un oficial tunând la o tribună, dar face adesea însutit mai multe victime şi creează răni adânci, pe mulţi ani.

Acum această carte suferă în mod evident de o parte din reproşurile aduse tehnicii ziaristice, dar are ambiţii mult mai mari decât un simplu articol sau dosar de presă. Vrea să fie ceva mai mult decât un transcript al unei emisiuni Discovery. Încearcă creionarea societăţii afgane din perspectiva fiecărui membru al unei familii. De ce-o fi mai bună această perspectivă decât analiza clădirilor, artelor sau muzeelor afgane, habar n-am. Undeva e promovată ideea că suflul vieţii unui popor nu poate fi surprins decât în oralitate, cultura scrisă - cel puţin în această carte - este puţin reprezentată. Deşi am citit o carte ce se numeşte Anticarul din Kabul - n-am aflat decât titlurile câtorva cărţi. Personajul care mânuieşte mii de volume abia de lasă să transpire 5-6 preferinţe: un poet antic Firdousi şi unul modern Sayd Bahodine Majrouh, apoi celebra pe mapamond Shah Nama şi capodopera lui Rumi - Masnavi. Cât despre cărţile politice am aflat de studiul lui Ahmed Rashid - Taliban şi de un reporter rus lăsat anonim - cu o carte de succes printre combatanţii ONU - Războiul meu ascuns. Şi bineînţeles Salman Rushdie cu Versetele satanice, autor pe care-l caută majoritatea musulmanilor pentru a-i face felul. Şi atât. Cred că vina o poartă mai degrabă Asne Seierstad care se lasă condusă de una dintre dogmele ziaristului modern - menţionarea unor nume poate aduce acuza reclamei mascate. Dar cum am putea înţelege un anticar fără fantasmele sale literare?

Oare intrarea pentru o vreme în familia unui mare autor va aduce o mai bună înţelegere a operei sale? Este un lucru cu totul îndoielnic. Prezentarea unor fapte nu înseamnă şi înţelegerea lor. Naraţia e departe de interpretare. Cartea e cutremurătoare şi din cauza opticii indignat occidentale. Multitudinea de fapte selectate m-a făcut să le încadrez în mai multe categorii. Sunt în fond temele şi obsesiile autoarei noastre suedeze.

Decrete şi isprăvi talibane

Printre alte ingrediente cu care este umplută cartea, ştiu şi eu, situaţia politică, o scurtă istorie a Afganistanului ori iniţierea sumară în islamism, sunt enumerate şi cele 16 decrete emise la începutul guvernării talibane. Reguli îngrozitoare sunt puse într-un talmeş-balmeş alături de reguli minore. Astfel din prima categorie - femeile nu aveau voie să meargă fără burka, acel costum care le acoperea cu totul. (De altfel femeile care poartă burka sunt precum caii cu ochelari: pot privi numai într-o direcţie; este un truc prin care bărbatul ştie unde se uită soţia lui). Se interzice muzica şi dansul la nunţi sau pur şi simplu ascultarea muzicii înregistrate. Şoferii prinşi cu o casetă în maşină erau arestaţi. Interzis de asemenea bărbieritul. Cel prins ras proaspăt era târât la răcoare până îi creştea barba de mărimea unui pumn. Interzisă şi reproducerea imaginilor, de aceea talibanii ard toate cărţile ori ziarele care reproduc vreo imagine fie de om, fie de animal. Distrug statui şi vandalizează anticariate şi librării.

Acestor măsuri îngrozitoare care refuză artele muzicii, dansului şi picturii şi care aduc ani lungi de închisoare le sunt adăugate decrete care dovedesc lipsa de logică. Este interzisă înălţarea de zmeie ca să nu se strice judecata copiilor. Creşterea porumbeilor pentru a nu mai fi folosiţi ca păsări de luptă. Se interzic coafurile englezeşti şi americane, în special bărbaţii cu părul lung. Se interzice spălarea rufelor la râu. Amănunte alături de interdicţii oribile.

Să nu uit şi alte fapte vrednice de talibani, membrii după cum îmi pare ai unei adevărate Inchiziţii musulmane - au intrat în casele oamenilor, le-au spart televizoarele şi radiourile şi mai ales au călcat în picioare orice figurină jucărie, în special păpuşile, de faţă cu copiii. Nici nu vreau să-mi închipui teroarea pe care o resimţea o fetiţă de 3-4 ani văzând că îi este sfâşiată păpuşa cea mai dragă.

Tot în vremea talibană au avut loc o mulţime de vandalisme printre care şi cea a Muzeului Naţionale de istorie: "au hăcuit sculpturile până când nu au mai rămas decât soclurile acestora" Le-a trebuit o jumătate de zi ca să şteargă 1000 de ani de istorie". Culmea poveştii a fost că vandalii au fost conduşi meticulos de însuşi Ministrul Culturii care a lăsat în locul exponatelor un citat din Coran.

Femeia

Privirea asupra condiţiei femeii afgane pleacă de la evidenţa încă de la începutul cărţii a conflictului inexplicabil dintre deschiderea cosmopolită a anticarului şi conservatorismul fanatic conservat în propria familie. Acest personaj e un fel de Moromete amestecat cu Badea Cârţan. Prin intermediul familiei sale aflăm amănunte de genul:
Sunt foarte multe căsătorii între fete de până în 16 ani şi bărbaţi trecuţi de 40-50 de
ani deoarece se pot obţine mai mulţi bani din partea pretendentului. Aici să inserez o mică
anchetă. Stăteam de vorbă cu nişte prieteni şi constatasem că pe toţi ne sfătuiseră părinţii să ne căsătorim cu câte o persoană care li se părea potrivită pentru noi, dar care de fapt era îndrăgită de ei. Noi toţi refuzasem astfel de oferte părinteşti şi ne cuplasem mai târziu după cum ne dusese capul. Credinţa în relaţia de dragoste era în societatea mea o tradiţie atotputernică. În societatea afgană însă, fetele nici măcar nu au voie să se gândească la o relaţie de iubire, ele trebuie să accepte pe cel desemnat de părinţi fără nicio împotrivire. Nici măcar nazuri nu pot să facă, aşa cum era prin Europa clasicistă de acum 3-4 secole. Trebuie să-şi ducă viaţa alături de fiinţa nepotrivită aleasă de părinţi de obicei pentru bani.
În familiile afgane, căsătoriile se fac de obicei între rude, de preferat între veri
Femeile nu iniţiază niciodată o conversaţie cu membrii masculini ai familiei, ci doar răspund la întrebări - existenţă o credinţă bine înrădăcinată în superioritatea masculină
În posturi bărbaţii şi femeile stau în camere separate
În autobuz femeile stau înghesuite pe rândurile din spate în timp ce restul mijlocului de transport rezervat bărbaţilor şi cel mai spaţios este pe jumătate gol
Talibanii au interzis purtarea pantofilor cu toc de metal care putea distrage atenţia bărbaţilor pe stradă; de asemenea au interzis lacul de unghii şi au tăiat câtorva femei ghinioniste un deget de la mână sau picior dacă le-au văzut unghiile ojate
Şi azi femeile îmbrăcate inadecvat la diferite ocazii riscă să fie împuşcate în picioare sau să li se arunce acid pe faţă de către fundamentalişti
În oraşul Khost unde gândirea talibană este o practică obişnuită, femeile nu ies niciodată în oraş, stau doar în curtea din spatele casei precum găinile
Multe dintre soţiile unui bărbat se urăsc una pe cealaltă profund şi nu-şi vorbesc niciodată; foarte rar soţul o iubeşte când pe una, când pe alta, o seară aici, cealaltă seară dincolo. De cele mai multe ori are loc o a doua căsătorie abia când prima soţie îmbătrâneşte şi soţul nu o mai vizitează niciodată. "În timp ce prima nevastă primeşte tinereţea bărbatului, cea de-a doua se alege cu bătrâneţea"
Jamila, o tânără căsătorită cu un bătrân care plecase de câţiva ani în Occident a fost suspectată că e vizitată de un amant noaptea. A fost desfăcută rapid legătura căsătoriei şi retrimisă familiei. Mama împreună cu fraţii ei au decis s-o omoare, iar culmea a fost că nimeni nu i-a acuzat de crimă, ci toţi au dat vina pe fapta de incest a Jamilei. "În Afganistan o femeie care tânjeşte după dragoste e o noţiune tabu". Tinerii nu au voie să se întâlnească, să se iubească sau să aleagă. Dragostea e văzută ca o crimă ce trebuie pedepsită cu moartea şi de obicei e ucisă femeia. Iată din capitolul dedicat poeziei landay (cu câteva versuri în care sunt presărate strigăte despre viaţa netrăită din plin) poemul "Lipeşte-ţi gura":

"Lipeşte-ţi gura peste a mea,
dar lasă-mi limba liberă, ca să poată vorbi despre dragoste.

Te voi transforma în cenuşă,
dacă numai pentru o clipă îmi voi întoarce privirea spre tine".

Religia

Mă gândeam că fanatismul este de obicei generat de prea puţina singurătate - un musulman riguros se roagă la moschee de 5 ori pe zi, ceea ce duce la cel puţin 5 contacte cu o masă de oameni care par înrolaţi într-o armie permanentă. Gândirea şi progresul presupun libertatea de a-ţi organiza timpul cum vrei. De aceea apar în realitate numeroase abateri de la regula celor 5. Islamismul nu e un bloc fanatic sau tabără militară, deşi lasă această impresie.
Tot talibanii, dragii de ei, considerau dezbaterea o erezie, iar îndoiala un păcat. Studiul altei cărţi decât Coranul un lucru inutil, periculos. Mai mult, în vremea guvernării lor toţi miniştrii au fost înlocuiţi de mulahi, lipsiţi de orice înţelegere pentru progres sau dezvoltare economică.
În anii "™80 comunismul a încercat să pună capăt societăţii structurate în clanuri prin colectivizare - ţăranii săraci au refuzat însă să lucreze pământul luat de la proprietarii bogaţi întrucât o cutumă islamică spunea să nu sădeşti în solul furat.

Educaţie

Autoarea îşi consideră naraţiunea "basmul celei mai neobişnuite familii afgane. Familia unui anticar este un lucru ieşit din comun într-o ţară în care trei sferturi din populaţie nu ştie nici să scrie, nici să citească". Iată trei curiozităţi educative:
Vandali afgani au supravieţuit căderii talibanilor deoarece au jefuit ulterior Biblioteca
Naţională de unde au furat manuscrise vechi de sute de ani. O parte dintre ele au ajuns ulterior pe preţuri derizorii în mâinile personajului nostru, anticarul kabulean.
Modul în care se învaţă alfabetul sub regimul taliban: "I este de la Israel, duşmanul
nostru; J este de la Jihad, scopul nostru în viaţă; K este de la Kalaşnikov, noi vom învinge; T este de la taliban"" Războiul este tema centrală şi în manualele de matematică. Băieţii făceau calcule nu cu mere şi prăjituri, ci cu gloanţe şi Kalaşnikov-uri. Dacă un glonţ poate extermina 10 necredincioşi, de câţi o să scăpăm cu o duzină de gloanţe?
Un sfert din copiii afgani mor înainte de a ajunge la vârsta de 5 ani de pojar, oreion, friguri, diaree. Mulţi părinţi consideră că nu trebuie să le administreze copiilor nimic, că boala va trece de la sine.

Această privire literară dinlăuntrul societăţii afgane m-a făcut să realizez că între studiile politice se vorbeşte foarte rar despre societatea fundamentalistă, construită pe prescripţiile religioase. Este societatea în care nu este nevoie de poliţie sau armată pentru simplul motiv că toţi cetăţenii îşi fac foarte vigilent datoria civică. Cutumele se aplică întocmai, fără nicio critică, iar încălcarea lor aduce pedepse foarte grele. Este o concepţie tribală în care îndoiala nu-şi are locul. Nici nu ştiu dacă trebuie să mă revolt. La origine, aceste fapte sunt datorate nevoii de dreptate. Şi convingerii că o singură carte, Coranul are toate răspunsurile pentru evenimentele societăţii sau dacă nu, interpreţi potriviţi, mulahii pentru orice altă nelămurire. Restul e datorat lipsei de educaţie şi sărăciei.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea