Titlu: Arhitectura modernă
Autor: Jeremy Harwood, David Boyle, Anthony Hassell
Rating:
Editura: Vellant
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Ovidiu Miron
Numar pagini: 128
ISBN: 978-973-1984-09-4

Cândva prin clasa a 9-a mi se pare, am văzut prima oară o fotografie a unui colţ din Sagrada Familia. Habar nu aveam cine e Gaudi, despre stilul gotic sau Art Nouveau ştiam doar puţin mai mult, iar clădirile nu erau în topul lucrurilor pe care le admiram. Însă din momentul acela am visat să ajung la Barcelona să văd catedrala căreia Gaudi i-a dedicat aproape întreaga sa viaţă. Nu ştiu de ce nu am ajuns încă, până la urmă nu este aşa de greu să ajungi acolo- însă analizând situaţia cred că mi-e puţin teamă să nu îmi pierd obiectul visării :) .

Până să îmi pice în mână Arhitectura modernă nu puteam arăta cu degetul (deşi nu e frumos) motivul pentru care există atâtea cărţi despre această ramură a artei sau pentru care se face atâta tam-tam pe seama ei- e greu, bineînţeles, să construieşti o clădire care să nu arate ca o cutie de chibrituri, însă de aici până la a avea proprii critici mi s-a părut un drum cam lung.

Apoi, răsfoind paginile dedicate celor 20 de simboluri ale arhitecturii moderne, mi-am dat seama că atunci când mergi într-o ţară străină cauţi să vezi picturi, sculpturi, şi clădiri (şi, eventual, peisaje). După mine sunt cele trei (patru) tipuri de lucruri frumoase a căror amintire vrei să o păstrezi. Nu este fizică nucleară, trebuia doar să îmi aduc aminte ce am căutat eu când am mai vizitat alte ţări, însă până acum nu îmi pusesem problema. Şi probabil că nu mi-aş fi pus această problemă mult timp de acum încolo dacă nu ar fi fost "fereastra Chicago".

"Fereastra Chicago" m-a determinat să vreau să citesc Arhitectura modernă, pe care am zis să îmi arunc puţin ochii înainte să o dau deoparte. Iar acolo, printre primele pagini era tipul acela de fereastră format din două bucăţi de geam care glisează pentru a se deschide. E un tip de fereastră pe care am văzut-o de nenumărate ori în filmele americane şi am fost chiar sursprinsă să văd că are un nume special. Aşa că până la urmă m-am hotărât să văd ce e cu arhitectura asta.

M-am trezit citind despre cel puţin 10 clădiri pe care le-am recunoscut imediat, fiind folosite mereu drept simboluri ale oraşelor în care se află- clădirea Wainwright din Chicago, Chrysler din New York, Opera din Sidney, Burj al Arab din Dubai sau Turnurile Gemene Petronas din Kuala Lumpur. Uitându-mă la fotografiile făcute de aproape, undeva pe la etaje dătătoare de rău de înălţime, imagini pe care nu ai cum să le vezi de la parter, am realizat cât de frumoase sunt clădirile adunate în carte.

Sună un pic ciudat să spui despre o grămadă de oţel, sticlă şi beton că e frumoasă, sau despre o întindere de geamuri, cum e clădirea Seagram din New York. Pentru asta cred că trebuie sa stai cu cartea în faţă, să te uiţi la fotografii şi să închizi ochii pentru câteva secunde închipuindu-ţi că eşti acolo, la etajul 25, privind cum se reflectă soarele la apus în geamurile gri-chihlimbar.

Nici nu contează că nu ştii ce e aia fleşă, plintă, ce înseamnă beton armat, dacă apasă mai mult pe fundaţie decât oţelul sau cu ce e mai special oţelul cofrat. De altfel nici nu sunt prea mulţi termeni din aceştia necunoscuţi. Autorii explică clădirile astfel încât să le poată înţelege toţi cei care vor să facă cunoştinţă cu arhitectura. Hei, dacă mă gândesc bine, cred ca Arhitectura modernă ar putea fi şi un bun ghid pentru o călătorie în jurul lumii.