bookblog.ro

Aşteptându-l pe Godot

Scris de • 23 August 2009 • in categoria

Titlu: Aşteptându-l pe Godot
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 1970
Traducere:
Numar pagini: 96
ISBN: 9786065880351

Cumpără cartea (sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Nimic de făcut. La ce poţi să te aştepţi de la o piesă care începe în acest fel? Tonul deconcertant al replicii este cel al omului care şi-a pierdut orice speranţă de schimbare. Al celui căruia nu-i rămâne decât să aştepte. Ce? Sau pe cine? În cazul acesta, pe Godot.

În cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de cele mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale sale dialogul născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt cuplet de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky.

Practic, nimic nu se întâmplă în cele două acte. La apariţie, piesa a avut un real succes şi continuă până în ziua de azi să fascineze. În fapt, scrierea lui Aşteptându-l pe Godot nu a constituit pentru Beckett altceva decât un exerciţiu literar, inspirat de tabloul lui Caspar David Friedrich Bărbat şi femeie contemplând luna. Simplitatea structurii, precum şi cea aparentă a dialogului permite multiple interpretări.

Din moment ce identitatea lui Godot rămâne necunoscută până la sfârşit, fiecare interpretare îi atribuie un sens specific. Am citit că Peter Woodthrope, actorul care l-a interpretat pe Estragon, l-a întrebat pe autor despre ce este în realitate piesa iar acesta i-ar fi răspuns că despre simbioză.

Într-adevăr, ambele cuplete sunt alcătuite din personaje care depind unul de celălalt. Estragon este cel terestru, cu nevoi organice, uituc, iar Vladimir îi este complementar, plin de vitalitate, amintindu-i si explicându-i mereu ce au de făcut, ca în dialogul:

"Estragon: Sunt obosit. Să plecăm.

Vladimir: Nu se poate.

E: De ce?

V: Îl aşteptăm pe Godot.

E. Adevărat. Atunci ce facem?

V: Nu e nimic de făcut."

La polul celălalt, Pozzo şi Lucky au o relaţie de interdependenţă de tipul stăpân-slugă. Primul se simte apreciat, iar al doilea se simte folositor. Personajul lui Lucky este mai complex de atât, discursul său din primul act amintind de exprimarea personajului care îşi ducea zilele în noroi în Comment c´est.

Politic, piesa este citită ca o alegorie caracterizând războiul rece, iar psihologia se aventurează în a vedea anumite arhetipuri în cele patru caractere ilustrate. Din punct de vedere existenţialist, textul are o poezie a deznădejdii şi absurdului: "E: Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte. În culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la ea. Şi îmi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi".

Aşteptarea lui Godot este aşteptarea unei salvări. Deşi visează la o anume fericire, personajele simt acut absenţa acesteia, după cum spune şi Vladimir : "Nu vezi că a început să-şi amintească de fericire? Memoria praeteritum bonum - trebuie să fie groaznic."

Pe "nenorocitul de Pământ", în care fiecare voce vorbeşte pentru sine, legile sunt neschimbate. Trebuie să aştepţi, şi mai ales să te obişnuieşti. "Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din plâns. La fel e şi cu râsul. Dar să nu ne mai vorbim de rău epoca. Ea nu e deloc mai nenorocită decât cea de dinaintea ei. Şi nici de bine să n-o vorbim. Să nu mai vorbim deloc." Cu toate că nevoia tăcerii s-ar impune, personajele au nevoie unele de altele, aşa cum şi cititorul are nevoie de dialogul lor. Aceasta ar fi perspectiva lui Pozzo, pe care nu ar trebui să o uităm: " Cu cât întâlnesc mai mulţi oameni, cu atât sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi câte ceva, te îmbogăţeşti, îţi guşti mai bine fericirea."

Unii au asociat numele lui Godot cu Dumnezeul pe care îl aşteaptă cei doi, şi omenirea odată cu ei ("noi suntem omenirea"). Ca o salvare, şi sinuciderea este contemplată, copacul considerat a fi o salcie fiind un loc bun de spânzurătoare. Sunt prezente câteva referinţe biblice, iar mie chiar sinuciderea de ramurile salciei mi-a amintit de cea a lui Iuda în aceleaşi condiţii, posterior trădării. Personajele noastre rămân în viaţă, Estragon spunând că "găsim totdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim."

Piesa nu este copleşitoare, însă va impresiona cu siguranţă. Anumite pasaje sunt greoaie, precum discursul lui Lucky, dar acestea sunt compensate prin alte pasaje poetice şi de profunzime, ascunse sub masca banalului. Cred că ceea ce face piesa atât de apreciată e tocmai faptul că pentru fiecare cititor Godot va reprezenta altceva. Horia Lovinescu spunea că "singura condiţie indispensabilă pentru a înţelege piesa este să fi cunoscut măcar dată, în forme minore, neliniştea aşteptării."

"V: O întindem?

E: Hai!"

Didascaliile menţionează însă rămânerea în loc a personajelor. Aşa cum interpretarea aparţine fiecărui cititor, la fel se întâmplă şi cu direcţia în care va dori să meargă acesta la terminarea piesei. Poate totuşi mai este ceva de făcut.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro