
„Cunosc o ţară în jurul unui arc carpatic,/În care dimineaţa proaspăt străluceşte,/Iar din păduri adie un vânt primăvăratic,/Ce toate florile la viaţă le trezeşte.”(p. 89)
Windisch şi o cucuvea bătrână observă viaţa dintr-un sat nenumit, uitat de lume şi de timp. Unul numără "anii şi zilele", cealaltă aşteaptă o moarte. Încă de la grădiniţă, copiii învaţă că „Nicolae Ceauşescu este tatăl ţării noastre”, în timp ce „tovarăşa Elena Ceauşescu este mama ţării noastre”. Oameni simpli pleacă din acest loc bântuit de o moarte spirituală, în timp ce Windisch observă, cronometrează, retrăieşte, înţelege. Care este preţul pentru a începe o nouă viaţă, cât mai departe de gândirea îndoctrinată? Ce este mai rău să pierzi, demnitatea umană sau libertatea zilei de mâine?
Atunci când dispare coloana vertebrală din cadrul societăţii, a instituţilor ce protejează individul, cum mai poate omul simplu, desproprietărit, să-şi mai asculte propria conştiinţă? Herta Müller prezintă într-un stil diferit de ce s-a scris despre regimul dinainte de ’89 povestea unei familii văzută prin ochii tatălui, Windisch, omul pentru care timpul pare a nu se clinti:,,În fiecare dimineaţă, când merge singur pe strada care duce la moară, Windisch mai adaugă o zi. În faţa monumentului eroilor, el numără anii. La primul plop de pe marginea drumului, acolo unde bicicleta intră întotdeauna în aceeaşi hârtoapă, el numără zilele. Iar seara, când închide moara, Windisch mai numără încă o dată anii şi zilele.” (p.7)
În această aşteptare şi tăcere, tatăl înţelege că pentru a obţine paşapoartele necesare plecării, trebuie să-şi dea fiica oamenilor dispuşi să-i ajute.
Originalitatea lui Müller stă în limbaj, în discrepanţa dintre felul în care se scrie şi intensitatea sentimentelor personajelor, auzite în spatele cuvintelor. Deşi primează ceea ce este în interior, acest interior este descris prin prisma exteriorului, unde lucrurile capătă un contur uşor suprarealist în limbajul liric, minimalistic, feminin. Propoziţiile sunt cât se poate de simple şi în acelaşi timp metaforice, ca nişte ghicitori puse cititorului.
Moralitatea, demnitatea colectivităţii, a întregului, au dispărut în noul regim. Individul ce mai păstrează o fărâmă de demnitate în acest haos calculat, este pus să aleagă între două paradoxuri: libertatea conştiinţei într-o lume fără conştiinţă şi un nou început, ridicat, aşa cum Müller scrie, pe o „împărtăşanie” fără „spovedanie”.
Vreau cartea "Omul este un mare fazan pe lume"
-
Plusuri
stilul liric, concentrat, feminim, în opoziţie cu trăirile personajelor
-
Recomandari
Cititorilor interesaţi de cărţile ce tratează perioada comunistă.
Categorie: Lit. contemporana | Autor: Herta Müller | Editura: Humanitas fiction
cristian sirb spune:
1 August 2011 | 4:03 pm
„Atunci când dispare coloana vertebrală din cadrul societăţii, a instituţilor ce protejează individul, cum mai poate omul simplu, desproprietărit, să-şi mai asculte propria conştiinţă?”
1. Care anume este această „coloană vertebrală” ce dispare… – să fiu iertat dacă nu am citit cu suficientă atenție paragraful anterior, poate ni se lămurește acolo. „Instituții”. De ce n-ar putea omul să-și asculte propria conștiință în lipsa respectivei „coloane vertebrale”?
2. O notație cu totul personală: sfatul meu ar fi să renunți definitiv la acel „prin prisma”. Se poate scrie bine și fără locuțiunea asta răsfolosită (am văzut că tu poți, în celelalte recenzii – ce zici de „din perspectiva”, „din unghiul”, „dinspre exterior”, „din afară” etc), alături de clișee ca ăla cu „lectura în cheia cutare”, de „nivele de lectură”, de „în zona romanului psihologic” (pe care nu le folosești tu).
3. „Originalitatea lui Müller stă în limbaj, în discrepanţa dintre felul în care se scrie şi intensitatea sentimentelor personajelor, auzite în spatele cuvintelor.” Am înțeles cum „devine” cu limbajul d-nei scriitoare, dar ce e cu trăirile personajelor? De ce ar fi ele discrepante față de acest limbaj? Nu mi-e prea clar. În plus, de când sunt minimalismul & lirismul apanaje feminine, o trăsătură, adică, a scriiturii femeilor.
4. Fără legătură cu recenzia, dar în strânsă legătură cu Frau Mueller: îmi displac profund TOATE titlurile cărților domniei sale! Îmi par de o „originalitate” atât de căutată, că-mi scrâșnește în dinți.