La prima lectură a cărţii, microuniversul Badenheim m-a atras atît de subtil şi insidios, încît nu m-am întrebat nici o clipă ce semnificaţie are biografia lui Aharon Appelfeld pentru concisul său roman. Născut la Cernăuţi, autorul a fost deportat în copilărie într-un lagăr de concentrare din Ucraina, apoi s-a înrolat în armata sovietică şi abia în 1946 a emigrat în Palestina. Ca mulţi alţii, s-ar spune. Însă Badenheim 1939 nu e ca multe alte cărţi pe subiectul antisemitism.
Stilul echivoc al cărţii o apropie de satiră - de altfel, se presupune undeva: "Sau poate că era o carte despre satiră, singura formă de artă potrivită pentru vieţile noastre"; există însă un aer straniu, între aşteptare şi previziune. Oamenii din staţiunea Badenheim, preferată de vilegiaturişti pentru festivalul său, despre care cititorul află vag, ca şi cum ar trebui să fi ştiut dinainte, îşi petrec anotimpurile în mod obişnuit: farmacistul Martin se preocupă de boala soţiei sale, doctorul Pappenheim organizează festivalul anual, cofetarul îl critică, artiştii exersează şi beau, un profesor scrie cartea vieţii sale. Appelfeld se opreşte asupra acestor amănunte cu o lentoare care dă fiori, apropiată de suspansul romanelor horror.
Curînd apar şi turiştii: o contesă bolnavă, un băiat yanuka, doi gemeni care pot recita ore în şir din Rilke... Trecînd cu mîndrie sau în secret pe la Departamentul Asanării, află toţi că sunt evrei. La fel, mai mult sau mai puţin, pe jumătate sau cu totul, declarat sau nu, revoltaţi sau nu. Se pregătesc, localnici şi vizitatori, pentru o călătorie în Polonia, o călătorie de plăcere sau de întoarcere în locurile copilăriei, o călătorie promisă (mai bine spus impusă) de acelaşi Departament al Asanării. Greu de vorbit obiectiv despre naivitatea personajelor, cînd ştii fragmente din istoria reală, cînd însuşi romanul e posibil să fi fost un fragment de istorie reală.
Acel Badenheim al vilegiaturiştilor, despre care se spune următoarea istorie:
"Cu un an în urmă, apăruse în Badenheim o femeie frumoasă, înaltă, zveltă. După cîteva zile, dispăruse în pădure. Cînd a reapărut, şi-a pus un costum de baie şi a ieşit pe balcon strigînd Sînt liberă! Liberă pe vecie! Nu mai aparţinea omenirii ci miresmelor pădurii şi în ochi i se aprinsese licărul rece al nebuniei. Aşa era primăvara la Badenheim. O tainică beţie plutea în aer."
devine un spaţiu închis, irespirabil, în care ceea ce numim viaţa privată este disecat în amănunte uriaşe, în care licărul nebuniei este o flacără.
Pregătindu-se pentru călătoria în Polonia, cei închişi în Badenheim nu observă cercul care se strînge în jurul lor, izolarea este primită cu un optimism strident, rece şi translucid. "Destinul", despre care se poate vorbi şi în alte romane ale autorilor evrei, apare în atmosfera fantomatică a acestei cărţi ca o forţă indiscutabilă. Nu se pune la îndoială adevărul celor ce se întîmplă, iar această corectitudine a reacţiilor este cu atît mai tragică cu cît alunecă în inerţie. Plastic şi precis în descrierea acestei inerţii la marginea înnebunirii, Aharon Appelfeld îşi scrie romanul impecabil.
În centrul cărţii putea sta orice altă controversă sau greşeală istorică, orice alt subiect delicat care provoacă jenă sau vinovăţie (un personaj din roman vorbeşte despre "o epidemie evreiască"), cu siguranţă autorul ar fi păstrat ce e esenţial: a scrie sufletul omenesc în cuvinte clare şi tăioase, implacabile.
Categorie: Altele | Autor: Aharon Appelfeld | Editura: Polirom
ioana spune:
3 June 2019 | 9:48 pm
Aș dori să știu de unde se poate procura. Mulțumesc!