Basm modern americanizat

Titlu: Pe jumătate moartă
Autor: Kim Harrison
Rating:

Editura: Leda
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Laura Bledea
Numar pagini: 255
ISBN: 978-973-128-373-9

Alegere? Soartă? Sunt acelaşi lucru. Nu văd nicio diferenţă. […] Era o alegere, dar care nu prea era. Soarta care era stabilită de liberul arbitru.

Acesta este singura idee cu o oarecare profunzime pe care romanul o conţine şi care îmi place. Pe jumătate moartă este o carte pentru adolescenţi. Este povestea veşnicei lupte dintre bine şi rău, aici transformată în lupta dintre soartă şi liber arbitru. La fel ca şi binele şi răul, soarta şi liberul arbitru nu pot exista una în absenţa celeilalte şi se completează reciproc. Totuşi se duce o luptă între susţinătorii ei. Tocmai ca în basme, şi aici avem ca personaj principal o persoană care pare cel mai puţin în măsură să realizeze o sarcină extraordinară şi care, îndemnată de circumstanţe, porneşte la drum, are parte de elemente ajutătoare, piedici şi întâmplări fantastice din care are multe de învăţat, parcurgând un drum iniţiatic.

Lumea aceea nevăzută în care se poartă această luptă între soartă şi liber arbitru, lupta ale cărei consecinţe le suportă oamenii, este compusă din instanţele superioare, care sunt serafimii, cronometrorii întunericului şi ai luminii şi spintecătorii întunericului şi ai luminii. Pe lângă aceştia mai există îngeri păzitori şi alte instanţe inferioare care intervin nevăzute în lumea oamenilor. Un întreg univers nevăzut care intervine şi influenţează vieţile oamenilor pe pământ şi cu care Madison Avery face cunoştinţă după ce aproape că este omorâtă de către un spintecător al întunericului. Însă aceasta îi revendică amuleta şi astfel rămâne între cei vii cu toate că este moartă de fapt, iar lucrurile se complică până în final când ne este relevat motivul pentru care un spintecător a fost trimis să-i curme firul vieţii.

În ciuda modul simplist în care este scrisă și a ideilor la fel de simplist prezentate pe care le promovează, a stereotipurilor pe care le conţine, cartea nu este neapărat una nereuşită. După cum ziceam ceva mai sus, ea este scrisă pentru adolescenţi, iar acest lucru se oglindeşte foarte bine în structura şi acţiunea cărţii. Protagoniştii sunt, evident, adolescenţi specifici societăţii americane şi, evident, neintegraţi în tiparele acestei societăţi în cadrul căreia există cei populari şi lipsiţi de popularitate.

O altă idee pe care n-am găsit-o prea agreabilă este aceea că oamenii sunt mai buni chiar şi decât serafimii, îngerii, şi orice altceva mai există pe lumea aceasta şi în orice altă lumea posibilă, datorită complexităţii lor (Un serafim, instanţă superioară după cum vă spuneam, îngenunchează în faţa lui Madison şi îi spune: “Te respect. Poşi face ceva ce eu nu pot, a zis încet. Indiferent de ceea ce sunt şi am fost vreodată, tu eşti om. Eşti iubită pentru ingeniozitatea ta, fie ea bună sau rea. Eu pot omorî, dar tu poţi crea. Poţi chiar să creezi... un sfârșit, a adăugat melancolic. E ceva ce eu nu voi putea niciodată să fac.”) Nu ştiu dacă asta ţine neapărat de cultura americană, însă cu siguranţă că în filmele americane am văzut-o prima data. Pe aceeaşi temă au apărut şi foarte multe filme în care omenirea poate învinge roboţii care au preluat controlul asupra ei, extratereştri sau mai ştiu eu ce alte invenţii, pentru simplul fapt că sunt superiori datorită complexităţii sentimentelor şi-a trăirilor lor şi oricine/orice îşi doreşte să fie aşa.

Ceea ce m-a împiedicat totuşi să las romanul din mână, pe lângă faptul că trebuia să-i fac recenzia, a fost atmosfera luminoasă a cărţii. Cu toate că vorbim despre o adolescentă pe jumătate moartă, lupte între spintecători şi alte asemenea lucruri nu tocmai vesele, atmosfera cărţii este totuşi una luminoasă şi plină de viată prin curajul, voinţa şi optimismul lui Madison Avery şi datorită umorului. Având în vedere că această carte a părut să devină tot mai bună pe măsură ce acţiunea înainta, tind să am încredere în faptul că probabil volumele care îi vor urma – pe copertă stă scris “Cartea întâi din seria Madison Avery” – vor fi tot mai bune, devenind mai complexe şi mai bogate în detalii care ar face ca lumea îngerilor să pară mai reală şi palpabilă, iar personajele nu vor mai fi unidimensionale îndepărtându-se de stereotipurile ce le-au dat naştere.