Bătrînul și Marta
Scris de Mihaela Butnaru • 12 August 2006 • in categoria Proza scurta
Autor: Adrian Alui Gheorghe
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 156
ISBN: 973-697-753-6
Fiindca "o carte care merita citita" e in definitiv o expresie foarte personala, aleg astazi din raft una care imi pare calduta, lesinata, lipsita de personalitate. Ajungem desigur la alte necunoscute: cind e literatura buna/ proasta si in ce context? Sa convenim ca in contextul unor opinii personale care au puncte comune. Sa convenim ca se intimpla ca in balet: cind o carte este buna, se vede cartea, si nu efortul din spatele ei.
In ceea ce priveste Batrinul si Marta- un romant si citeva povestiri, se intimpla ca aluzia culturala din titlu sa nu aiba acoperire in structura romantului. Nu mi-am dat seama daca e jurnal sau arta poetica sau schema unui roman sau chiar o parodie, cert este ca autorul pare a fi un mestesugar al vanitatii. In aceasta calitate, el nu precupeteste nici un efort spre a atrage atentia asupra lui, asupra faptului ca are o idee. O idee deloc originala, ce-i drept, insa foarte ambitioasa: cartile aduc moartea, cititul si traitul nu se potrivesc. Toate femeile care intra in biblioteca mostenita de eroul romantului dispar. Intrebarea mea ar fi fost de ce doar femeile. In fine, naratiune se strecoara cu greu printre ele, portretele lor sunt neverosimile, ai inchis cartea si s-au pierdut, magia, misterul sunt fortate, lasate sa apara si apoi uitate. Data fiind consistenta romantului, tot un gest vanitos este si organizarea lui in capitole, fiecare cu cite o scurta prezentare, amintind de cele ale Decameronului. Numai ca ironia fortata, aluziile culturale si cugetarile nu isi au locul in lipsa unei structuri, in lipsa atentiei pentru detaliile care se contrazic, in lipsa unor personaje indeajuns de vizibile si-de ce nu- in lipsa unui material consistent care sa justifice impartirea pe capitole.
Considerind ca o carte stabileste o relatie intensa sau nu, constienta sau nu intre cel care o scrie si cel care o citeste, ramine de vazut tipul de relatie in acest caz. Pe de o parte, se afla scriitorul, care se priveste ca Narcis, care nu scrie, dar tine neaparat sa scrie si sa arate ca scrie proza. Acest efort, ca si unei balerine, ii ia tot timpul: astfel romantul lincezeste, isi arata golurile, schema subreda. Sa fie urmarirea acestui efort indeajuns de tentanta pentru cel care citeste ? Ar putea fi mai degraba dezamagit si nu multumit ca si-a dat seama de impostura. Personal, m-a uimit finetea acesteia: intr-un final, personajul, ramas cu o carte de poezie, citeste citeva fragmente, care nu sunt altceva decit poeme ale lui Adrian Alui Gheorghe insusi. Prin urmare, aceasta coincidenta arata ca lumea e atit de mica, incit poate incapea intr-o povestire (romant), iar scopul e atins: si cititorul, fie el cunoscator de carti-restaurante fine sau fast-food, face eforturi ca sa citeasca.
Corneliu Manea spune:
15 July 2011 | 10:47 am
Am citit si eu cartea comentată, am ajuns la ea din întîmplare, a fost primită la premiu, la Olimpiadă, de fiica mea. Am deschis-o fără să știu nimic despre autor, dar recunosc că am fost captivat și am citit-o pe nerăsuflate. Rar mi-a fost dat să citesc o carte cu atâta plăcere, intriga e fals polițistă, subiectul e plin de fantezie. Am recomandat/o si unor prieteni, care au avut aceeași impresie. Am mai căutat și alte cărți ale autorului, din păcate nu am mai găsit la librăriile noastre din Târgoviște. Comentariul dvs. îl consider superficial și tendențios … Mă iertați că m-am amestecat în vorbă, dar chair dacă e virtual, spațiul are nevoie și de o undă de apreciere pentru autorii care ne plac.