bookblog.ro

Café au lait

Scris de • 8 September 2010 • in categoria

Titlu: Café au lait
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2005
Traducere:
Numar pagini: 250
ISBN: 973-569-784-X

Francofilia britanică

Ce era el, în cele din urmă, dacă nu un culegător de amintiri, pe care le cernea atent: amintirile lui, amintirile istoriei?

Un conglomerat de povestiri, leitmotive cu iz francofon și francofil, timpuri uitate și regăsite – astfel aș caracteriza într-un mod simplist, ce ascunde subtilitățile profunde cu care Julian Barnes se joacă, Café au lait . Zece povestiri cu titluri scurte, dar pline de semnificație, pe care reușești să le pătrunzi cu adevărat, abia după ce ai terminat de citit întreaga carte, ce este gândită ca un mecanism ce se întrepătrunde, la fel cum laptele colorează și adaugă o savoare discretă cafelei amărui. Julian Barnes este un arhitect de această dată, un arhitect care zugrăvește în cele mai neașteptate imagini și situații relațiile controversate, pline de suișuri și coborâșuri ale celor două popoare cu un trecut încărcat – englezii și francezii.

Fie că vorbim despre pepenele galben ce marchează începutul senilității unui nobil britanic care cutreierase Franța în tinerețe, despre nodul de cale ferată cu ale sale catastrofe abătute asupra muncitorilor britanici veniți să tranforme căile ferate franțuzești, despre experimentul grupului suprarealist francez într-ale amorului britanic sau despre veșnicia mimată a suferinței anglo-franceze în urma unui prim război mondial crud și sângeros, toate acestea ascund mici realități, aparent banale, care au marcat destinul celor două națiuni. Ce au personajele în comun? Toți sunt britanici ajunși temporar sau permanent pe tărâm franțuzesc, în diferite epoci și cu scopuri diferite – lucrători, aventurieri, îndoliați ori misionari, care privesc cu ochii interculturalității/rigidității propriei culturi realitatea de dincolo de Canal. Peisaje rupte din cotidian devin adevărate evenimente prin prisma rememorării și a străinătății – alter-ego-uri care ating răni semi-vindecate, povestiri de mult uitate, care par a fi pe jumătate adevărate, pe jumătate fantazate.

Aceste tablouri din anii 1800, 1900 păstrează o constantă – aceea a atmosferei care, deși ca registru se nuanțează în funcție de tonalitatea povestirii, păstrează un amestec de romantism franțuzesc și pragmatism britanic. Iar acest fapt pe care l-am simțit pe măsură ce mă adânceam în lectură, se confirmă în ultima dintre povestiri, care deține codul prin care pot fi recitite și redescoperite toate celelalte povestiri din Café au lait. Ca un maestru de ceremonii, Julian Barnes creează un ultim personaj, menit a deveni interpretul ansamblului, a aduna toate micile simboluri-clișeu, pentru a le reorganiza și a expune, a denunța chiar, în fața cititorului năucit, subterfugiile de până atunci într-un ultim mare adevăr. Acest ultim adevăr este cheia și motivul pentru care nu trebuie să lăsați cartea jos din mână, odată începută.

Mărturisesc că la început am fost deconcertată de acest pseudo-ermetism cu care Julian Barnes experimentează, însă finalul a meritat așteptarea, pentru că a oferit lumina - revelația pe care o intuiam, dar nu reușeam să o identific. Ceea ce părea dezlânat și lipsit de sens, a căpătat o multitudine de sensuri.

Café au lait trebuie să facă parte din lista voastră de lecturi, mai ales dacă vreți să citiți despre Anglia și Franța dintr-o perspectivă cu totul aparte, britanică la origine, dar cu ușoare aere francofile, pentru că este o carte discretă, fals pedantă, care se insinuează drept o epifanie ruptă din cotidianul de ieri și de azi.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro