Călătorie din infern spre paradis

Titlu: Marea despărțire
Autor: C.S. Lewis
Rating:

Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Alexandru Macovescu
Numar pagini: 136
ISBN: 978-973-50-4187-8

Marea despărțire mi-a atras atenția prin mențiunea din descrierea editurii: „Marea despărțire este Divina comedie a lui C.S. Lewis.” Opera lui Dante Alighieri a fost una dintre cărțile mele preferate, așa că o astfel de paralelă nu avea cum să mă lase rece.

Viața de apoi a fascinat dintotdeauna și, de-a lungul timpului, numeroși scriitori au încercat să își imagineze cum arată iadul, purgatoriul și raiul și ce se întâmplă cu sufletele odată ce părăsesc viața aceasta. Protagonistul lui C.S. Lewis își începe călătoria prin iadul închipuit sub forma unui oraș întunecat, deprimant. Nu avem parte de diavoli, de cazane cu smoală fierbinte sau de oameni torturați. Iadul pare o comunitate aproape normală, cu excepția faptului că oamenii ajung să se mute și la milioane de kilometri distanță unii de alții (continuând totuși să locuiască în același oraș!) și că toți sunt conștienți de imaterialitatea lor și a tot ceea ce îi înconjoară. Pentru că absolut tot ce își imaginează, apare în fața lor, însă nimic nu este material.

Cea mai frumoasă casă nu e mai solidă decât fumul, mâncarea cea mai bună nu are substanță, zidurile nu sunt mai groase decât aerul. Pe lângă aceste aspecte, ceea ce diferențiază iadul de un oraș normal sunt înșiși oamenii. Lipsește bunătatea, bucuria, iubirea. Ceea ce îi conduce acum pe locuitorii infernului sunt numai emoțiile negative exacerbate, care continuă să se accentueze odată cu trecerea timpului.

infern 1

Însă periodic, sufletele damnate au ocazia să plece. Se urcă într-un autobuz și ajung în zona mărginașă a raiului. Probabil primul gând care vă trece acum prin minte este că dacă e atât de simplu, ar trebui ca milioanele de locuitori ai iadului să dea năvală în autobuzul salvator... În mod surprinzător însă, autobuzul este pe jumătate gol, iar majoritatea celor care ajung în rai fac tot posibilul să se întoarcă rapid înapoi. Pentru că în rai, sufletele sunt aproape lipsite de substanță, în timp ce materialitatea întregului ținut este prea mult pentru ele și le rănește. Mai mult, pentru a putea rămâne în rai, pentru a deveni la fel de solide ca ceea ce le înconjoară și pentru a-și începe marea călătorie spre fericirea supremă, sufletele trebuie să renunțe la păcatul care le-a condamnat prima dată. Iar asta este adevărata provocare, întrucât aceste păcate au uneori rădăcini prea adânci iar alteori, provin exact din lucruri care, la prima vedere, nu par a avea nimic rău în ele: iubire maternă, talente extraordinare, sete de cunoaștere, etc.

Nu am privit romanul ca pe o scriere religioasă, deși autorul a fost un creștin declarat și sunt convinsă că și această operă a sa este o dovadă în acest sens. Însă pentru mine, Marea despărțire este despre condiția umană, despre sufletul omului și despre modul în care oamenii își pun singuri limite pe care apoi se prefac chiar și față de ei înșiși că nu le pot încălca.

paradis 3

În volumul lui C.S. Lewis, oamenii care ajung pe tărâmul divin nu sunt singuri. Există spirite mai evoluate care se întorc din călătoria proprie și vin să îi întâmpine, care îi încurajează sincer și cu bucurie, le explică tot ce trebuie să știe, le oferă sprijin, înțelegere și îndrumare și le promit că îi vor susține cât timp au nevoie. Însă cele mai multe suflete damnate nu acceptă ajutor. Să își înfrunte păcatele și defectele înseamnă de fapt să renunțe la o parte din ele. Nu contează că este o parte slabă, este tot o fracturare pe care nu sunt pregătite să o îndure, chiar dacă sunt asigurate că așa le va fi mai bine. În ciuda aparențelor, majoritatea înțeleg în sinea lor adevărul, știu cu adevărat că pentru a evolua, trebuie să accepte schimbarea. Însă iadul este cunoscut, relativ confortabil, este ceva sigur, ce au văzut deja. Este acel loc călduț de care nu ești tocmai mulțumit, însă pe care te-ai obișnuit să îl accepți și să nu te mai deranjeze atât de tare. Tot ce trebuie să faci e să continui ca și până acum, nimic în plus, nimic în minus. Pe când raiul e o promisiune care implică efort, renunțare, schimbare, renaștere și teamă de necunoscut. E strălucitor, atrăgător, tentant. Dar îți cere să te transformi. Să accepți lucruri pe care nu vrei să le accepți, deși sunt pentru binele tău. Să te desprinzi de trăsăturile sau atitudinile rele, dar care totuși îți aparțin. Prin urmare, cei care nu aleargă înapoi spre autobuzul ce are ca destinație infernul sunt foarte, foarte puțini.

Mi-a plăcut foarte mult cartea. Atât pentru ideile dintre rânduri, cât și pentru aspectele originale pe care le utilizează autorul. Spre exemplu, în viziunea sa, orașul damnaților este iad pentru sufletele care aleg să rămână în el veșnic, însă în același timp, este purgatoriu pentru cei care reușesc să îl părăsească pentru a porni pe calea ce duce spre rai. De asemenea, interesantă este și explicația unui personaj la întrebarea de ce spiritele mai evoluate nu se duc chiar în iad pentru a le salva pe cele damnate și aleg să le aștepte abia la intrarea în rai. Iar răspunsul este acela că iadul este minuscul prin comparație cu raiul, iar în timpul călătoriei cu autobuzul sufletele își măresc dimensiunile. De aceea odată ajunse în rai, nu li se pare nimic anormal. Dacă aleg să se întoarcă în infern, revin la mărimea inițială, dar dacă rămân în paradis își păstrează noile dimensiuni. Mai mult, continuă să crească și să își modifice consistența, așa că pur și simplu nu ar mai avea cum să intre în iad pentru a ajuta sufletele rămase acolo. Mi-a plăcut și modul în care au fost construite personajele, cu atât mai mult cu cât reușesc să exprime enorm, chiar dacă majoritatea acestora captează atenția de-a lungul a numai 1-2 capitole. Sufletele damnate portretizează extrem de fidel defectele umane, iar cele evoluate impresionează prin puritate, prin bunătate și prin dorința de a ajuta.

Ca și construcție, romanul aduce într-adevăr cu Divina comedie a lui Dante: protagonistul este ghidat în călătoria sa de un scriitor (George Macdonald în cazul acesta având rol echivalent cu cel al lui Virgiliu din opera lui Dante). Acesta îl inițiază în tainele locului în care a ajuns și împreună cu el, este martor la dialogurile purtate între mai multe suflete damnate cu spiritele evoluate care le-au fost trimise pentru a le întâmpina. Stilul este accesibil, lipsit de excese, iar ideile filosofice inserate vin natural, fără a se folosi o exprimare prea sofisticată. Nu abundă în descrieri lungi, oferă imagini foarte vii și dialoguri antrenante. Așadar, Marea despărțire este o lectură ușoară, relaxantă și interesantă, pe care este o adevărată plăcere să o parcurgi.